Articol publicat inițial în Cotidianul, pe 6 mai 2006, republicat în contextul promulgării unei legi aberante și infame, așa-zisa Lege “antilegionară”.
Cazul senatoarei liberale Norica Nicolai, care a permis unei nepoate să voteze o lege în plenul Senatului, cât şi indulgenţa oficialilor faţă de grava şi dezonoranta întâmplare m-au întărit în convingerea că inevitabila Românie reală are un singur fundament durabil: cel al prostiei profunde.
În seara de 2 mai, pe un post TV, se derulau secvenţe din amintitul scandal. Cel care i-a depăşit în nesimţire pe toţi a fost însă senatorul Teodor Meleşcanu, vicepreşedintele PNL. Unei jurnaliste care l-a întrebat dacă este normal ca un anonim, cules de pe stradă, să voteze o lege, i-a răspuns cu o obraznică retorică „metafizică”: „Ce este normal? Cine stabileşte, domnişoară, ce este normal?”
Pusese întrebarea în clipa în care în „burtiera ecranului” apăruse, derulându-se tăcută, o ştire: „Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul rezistenţei anticomuniste din Munţii Făgăraş, a încetat din viaţă la vârsta de 83 de ani.” Dacă în 2 mai, la acea oră urâtă, copleşit de boală, Ion Gavrilă Ogoranu ar fi trăit, jalnica întrebare a senatorului clăpăug i-ar fi sunat şi lui. Cel care la doar 25 de ani îşi definise limpede „normalul”, plecând în munţi cu o mână de luptători, avusese însă şansa de a nu vedea şi auzi încă o dată, în pragul morţii, batjocura pe care beneficiarii libertăţii, aleşi democratic, o puneau cu dezinvoltură pe ţară şi pe chiar sacrificiul său. El sta cu mâinile pe piept în „casa dinainte”, undeva într-un sat de pe malul Mureşului.
După o viaţă cu adevărat liberă, în care riscase absolut totul, începând cu „cei mai frumoşi ani”, se liniştise în sfârşit la ceasul la care epigonii contemporani, „liberi” doar înăuntrul intereselor de partid, nu voiau să rişte absolut nimic. Microfoanele naţiunii nu le cereau viaţa, nu-i condamnau la închisoare sau la muncă silnică. Şi totuşi, conştiinţele lor pitice nu le permiteau acestor căcănari politici nici măcar curajul unui cuvânt tranşant despre adevărul penal al faptei.
Sfidările adresate naţiunii din înălţimea fotoliilor oficiale sunt multe şi variate, de la somnul şi absenteismul parlamentar, la legile aberante în interes de grup şi uriaşele averi ilicite. Cei 16 ani de „libertate” au arătat clar că o dată ajunşi „sus”, „Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi”, aleşii nu se mai tem de nimic. Frica de neîndeplinirea angajamentelor electorale, de posibile incompetenţe, nu există în capetele lor, după cum nici frica de pedeapsă în cazul unor gafe costisitoare pentru ţară nu există. Lipsiţi de bun simţ, există doar ei, pentru ei. E drept însă că o populaţie care rabdă orice, chiar dacă îi ajunge cuţitul la os, nu poate inspira teamă.
Şi totuşi, înăuntrul acestei populaţii amorfe şi răbdătoare se nasc – rar, e drept – indivizi ca Ion Gavrilă Ogoranu. Am avut şansa să-i cunosc pe câţiva din generaţia şi cospiritualitatea sa, împărtăşind un destin asemănător. Despre aceşti eroi trebuie spus măcar o dată şi limpede: nu au fost luptători anticomunişti, aşa cum le place contemporanilor democraţi să-i definească, ciumpăvit, incomplet. Oameni blânzi, cu credinţă în Dumnezeu, ei nu suportau funciarmente „răul”, cu variatele sale chipuri. Respingeau organic inechitatea socială, nedemnitatea, abuzurile oricui şi de orice fel. Aceşti răzvrătiţi liberi fuseseră deopotrivă prigoniţi şi de regimurile democratice ale „idilicei” Românii interbelice – bogate în acest „rău” – şi doar conjunctura politică europeană a făcut din ei „luptători anticomunişti”, în condiţiile sferei de influenţă ştiute. Ei avuseseră şi înainte „lupta” lor. De acest soi rar de oameni ar trebui să se teamă politicienii, fiindcă ei există.
La scara contemporaneităţii România reproduce „atmosfera” vremii când iluzia vindecării societăţii de ea însăşi luase chipul Mişcării Legionare. Cred că e doar o chestiune de timp ca o formă modernizată a acesteia să grupeze în rândurile sale o „stângă” iscată din intelectualii bugetaţi prost, împinşi la marginea vieţii, alături de muncitorimea visând la culesul căpşunilor iberice şi de pensionarii bolnavi înşiraţi pe la farmacii. Celule înarmate, extreme drepte ale „dreptăţii”, judecând cu de la sine putere şi pedepsind drastic lipsa bunului simţ, pot completa tabloul. Liderul carismatic, inteligent, cultivat, ascetic, cu pistolul la brâu, ridicând cu o mână crucea şi zăngănind cătuşele cu cealaltă, lipseşte. Deocamdată.
Autor: Nicolae R. Dărămuş
Sursa: Cotidianul, editia din 6 mai 2006
NOTĂ:
„Inocenții marii terori” este cel mai nou volum scris de Nicolae R. Dărămuș și apărut la Alexandria Publishing House în 2013. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia „pro natura” prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier).
Gandește România recomandă INOCENȚII MARII TERORI, o carte scrisă în numele celor care nu se pot apăra, cuvântând în faţa oamenilor.
O lege într-adevăr aberantă
Dovada aberantei gandirii “alesilor neamului” romanesc din prezent, este, prin antiteza, gandirea alesilor natiunii hispanice, materializata in grandiosul monument comemorativ “ecumenic”, Valle de los Caidos.
Ridicat de Franco, in memoria eroilor nationalisti , el a fost mai apoi dedicat de catre autoritatile succesoare tuturor eroilor morti pentru patria Spania. Acolo aflandu-se impreuna atat spirite nationaliste cat si republicane.
Este dovada intelegerii jertfei pentru patrie si, deopotriva, a faptului ca nimeni nu e fara de greseala. Nici macar eroii. Este si dovada iubirii, de tara, de om, de viata si dovada pretuirii jertfei.
E dovada iubirii de la si pentru Cel de Sus.
Ne-am corcit urât ! Co atâtea hoarde trecute peste noi, fibra naţională, ce a avut cel mai mult de suferit, mai păstrează în ea doar teama dispariţiei ca neam, nu cea a înâlţării lui !
La “o ţară mândră şi frumoasă, ca soarele pe cer”, mai au curajul să viseze doar cei iremediabil bolnavi de dragostea de neam şi ţară, dar şi cei ce bu pot accepta înfrângerea, oricât de inerentă ar părea ea !
Învins nu eşti decât atunci când ţi-ai pierdut speranţa, dar datorită unor oameni excepţionali ( din ce în ce mai vizibili, în ciuda tuturor opreliştilor, mai mult sau mai puţin corect politice) se pare că acest lucru îngrozitor nu se va întâmpla !