Criza, ca binecuvintare

Criza declansata acum aproape un an este cel mai bun lucru care putea sa se intimple vreodata pentru tara noastra, Romania.

Stiu, o sa ma injurati. Cum pot sa zic asa ceva cind milioane de oameni o duc mai rau decit inainte? Cind sute de mii de oameni au ramas fara un loc de munca? Cind abia mai traim cu sufletul la gura, de pe o zi pe alta, nestiind ce ne aduce ziua de miine? Cu siguranta ca toate aceste neajunsuri sint reale, dureroase si au un pret foarte ridicat, pe care il stim si il simtim cu totii. O sa imi permit sa afirm, totusi, ca pretul pe care deja l-am platit si cel pe care o sa-l platim este unul extrem de mic, fata de beneficiile pe care le-am obtinut sau care urmeaza sa le obtinem.

Criza a adus la suprafata starea de putreziciune in care se gasea statul Roman, un zombi tinut in viata de circulatia arteriala, fara cap si fara inima, cauzata de zvicnirile celor care au facut ce au facut fara stirea, impotriva si in ciuda statului. De ce e statul mort? E mort din cauza legilor strimbe, caci lumea este doar atit de dreapta (sau strimba) pe cit sint legile care o guverneaza:
– daca legile sint clare, simplu de inteles si la fel de simplu de aplicat, adaptate la lumea pe care doresc sa o guverneze si orientate catre ziua de miine, atunci lucrurile merg in directia care trebuie.
– daca, din contra, legile sint strimbe, greu de inteles si si mai greu de aplicat, inchistate in ziua depasita de ieri, atunci pirtia catre coruptie este larg deschisa si pe acolo dau navala toate relele lumii, de la prostie la incompetenta si rea vointa.

Acum, scriind, imi dau seama ca, de fapt, gresesc. Romania nu este o tara pe moarte, ci este o tara care nu a izbutit sa iasa din scutece. O tara inca in frageda copilarie ce a ratat, prin grija atenta a unuia si a altuia, ocazie dupa ocazie de a intra in maturitatea deplina a civilizatiei statului de drept. Romania este un stat feudal. Un stat in care cei putini isi impart tot: resursele, bunurile si serviciile, justitia, politia si armata. Iar cei putini nu conteaza.

Acum, ca am realizat asta, totul devine dintr-o data mult mai simplu, pentru ca Romania se imparte in:
– marea burghezie, care se formeaza prin spolierea statului
– mica burghezie, formata din cei ce muncesc greu si cinstit
– amaritii, care au suferit toate toanele statului copil
– si, ultima categorie, profitorii, care au exploatat neputinta statului copil

Cit timp poate continua o asemenea situatie? Atita timp cit oamenii se pot descurca plecind capul. Atita timp cit motivele de a vocifera sint mai mici decit nevoia de supravietuire. Atita timp cit cutitul este tinut cit mai departe de os. Cind distanta dintre cele doua se micsoreaza, situatia devine cit se poate de instabila si tinde sa se tulbure. Asta este si motivul pentru care intreaga clasa conducatoare, pardon, casta conducatoare s-a intrecut si se intrece in a face pomeni (electorale sau nu). Pentru a mentine status-quo-ul. La asta s-a rezumat abilitatea lor politica de pina acum. La atit si nimic mai mult. Mentinerea prostilor in iluzia lor de normalitate, pentru a putea sa isi vada ei nestingheriti de formarea noii mari burghezii (care este necesara in orice societate moderna ca acumulator si generator de bogatie, dar asta este o alta discutie).

Iar aici intervine criza. In momentul in care a aparut criza, toate mecanismele statului feudal au devenit, dintr-o data, arhaice. Peste noapte. Fara tranzitie. Fara nici un avertisment. Brusc, o lampa puternica a scos din umbra toata masinaria demodata si complexa. Atit de brusc incit nu a avut timp sa se adapteze, continuind sa functioneze din inertie ca si pina atunci, adica, mai pe romaneste, furind ca si pina atunci, reprezentantii ei aratindu-se apoi extrem de mirati (chiar indignati) de faptul ca nu se mai poate. Adica: Cine esti tu, baaaa, sa-mi zici MIE ca nu e democratic ce fac? Cum iti permiti? Vii tu aici, in primaria MEA, in partidul MEU, in guvernul MEU, in tara MEA sa imi zici ce sa fac? Cum iti permiti, nenorocitule?

Din pacate, ei, cu simtul lor de hiena adulmecind orice hoit, chiar si pe cel propriu, au mirosit nenorocirea care sta sa se abata asupra lor si fac tot ce le sta in putinta sa stinga lampa aia odata, sa aseze la loc cortina de intuneric, ametindu-ne cu tot felul de abureli si cautind cu orice pret sa ne impiedice sa gindim cu propriile puteri, bagindu-ne in cap ginduri care nu sint ale noastre si in inima emotii care nu ne apartin, in incercarea din ce in ce mai disperata de a ne micsora orizontul de timp la care ne raportam: ziua urmatoare, ora urmatoare, minutul urmator, clipa urmatoare, acum.

Pentru ca, daca ne-am trezi si am privi in fata mai mult decit ne este nasul, am vedea dincolo de ei si ne-am ridica din scutecele atit de murdare de mult prea indelungata folosinta.

Jean-Claude
sursa: povestiri-nesfirsite