Acad. Dan Berindei: “Interesul naţional nu este o vorbă goală, ci o realitate încă fundamentală. Cultivarea simţămintelor patriotice – o necesitate pentru viitorul fiecărui popor, fiecărei naţiuni.”

Încă la începuturile lor ca fiinţe umane, desprinşi de celelalte fiinţe vii, oamenii au simţit nevoia, care răspundea menirii lor de excepţie în lume, să introducă şi trecutul în existenţa lor cotidiană. Imaginile rupestre din peşteri reflectă această trăsătură a lor. Omul înzestrat cu inteligenţă şi memorie a avut deci de la începuturile sale trebuinţa de a fi dependent şi de experienţa sa succesivă, dar şi de a folosi moştenirea speciei sale.

Trecutul şi-a dobândit locul său în câmpul din ce în ce mai întins al cunoaşterii umane. De timpuriu, omul n-a existat izolat, ci necontenit s-a străduit la o înţelegere mai profundă prin extinderea ariei mediului în care exista şi prin comprehensiunea progresivă a lumii. Şi-a construit în experienţe succesive o lume a zeilor, a căutat explicaţii în evoluţie, a construit pas cu pas imaginea Universului, având tendinţa de a i se integra, şi-a adâncit progresiv cunoaşterea multiformă şi a recurs la o reconstituire a proceselor istorice în care el era actorul principal. Istoria a devenit un reazăm al fiinţării omului, ajutându-l să înţeleagă evoluţiile, transmiţându-i experienţa predecesorilor, menită a fi şi un semnalizator al unor erori de comportament.

De timpuriu, istoria a fost considerată un magister vitae, o sfătuitoare înţeleaptă, preţioasă şi indispensabilă a mersului înainte al umanităţii. Ea asigură puntea către trecut, dar totodată este menită să dea sentimentul continuităţii, al unicităţii unei intransigenţe, ca un arbitru al vieţii trecute, pe care s-o supună dreptei judecăţi. Ea trebuie să fie obiectivă în sensul cel mai bun al cuvântului, să fie nepărtinitoare şi mai ales nepartizană şi de asemenea să se străduiască să înţeleagă ansamblul problematic supus judecăţii ei, fără idei preconcepute sau sentinţe pronunţate din start. Preocuparea ei centrală o reprezintă adevărul, care nu trebuie amendat ori denaturat. Este cea dintâi datorie a istoricului de a reconstitui faptele trecute cu măsură, respingând denaturările în orice sens şi respectând evoluţia faptelor, chiar dacă ele ar fi potrivnice poziţiei fireşti a fiecăruia în problema dată. Adevărul nu poate fi înăbuşit decât temporar, el afirmându-se până la urmă biruitor.

Istoricul trebuie să fie cel dintâi gardian al său respingând tentaţiile unor denaturări sau compromisuri care „ar da bine”. Istoria este necesară societăţii umane, dar ea nu trebuie să fie supusă rigorilor unui regim, oricare ar fi el. Ea trebuie să fie neatârnată, liberă. Prin ea trebuie să se asigure măsura şi echilibrul care să fie oferite fiecăruia, şi totodată prin ea să se realizeze construirea unui numitor comun de imagine. Tot ei îi revine să cultive reciproca înţelegere a mersului lumii, să fie o împăciuitoare şi nu o provocatoare! Istoria trebuie să descifreze situaţiile cele mai complicate, să transmită generaţiilor succesive imaginea cât mai apropiată de realitate a unor evoluţii, să încerce să dea explicaţii – întemeiate însă pe izvoare şi nu pe fantezie – a faptelor şi a poziţiilor unor grupuri mai largi sau mai restrânse de oameni ori a unor personalităţi.

Istoria mai are menirea de a induce unitatea, intercorelările, dar şi de a contribui la eliminarea divergenţelor produse pe parcursul unor evoluţii, evidenţiind cauzele acestora pentru a ajuta la soluţionarea contradicţiilor, dând în ansamblu sentimentul unui curs unic al istoriei şi întreţinând simţăminte de solidaritate. Deşi, în general, întemeierea pe izvoare, pe informaţii certe şi controlabile constituie o lege pentru istoric, îi este acestuia evident permis să încerce reconstruirea unor pete albe de cunoaştere. Acest lucru este însă necesar de a fi semnalat în fiecare caz si totodată de a se acţiona cu maximum de seriozitate, pas cu pas, fără ca istoricul să se lăse pradă tentaţiilor ieftine!

Locul ştiinţelor umane în învăţământ a fost supus unei progresive restrângeri sub impactul proceselor de mondializare. Istoriei se impune să i se apere poziţiile, ea reprezentând o disciplină de esenţială însemnătate în formarea omului mileniului al III-lea. Istoriei universale urmează, este evident, să i se acorde un loc mai de seamă, corespunzător fenomenelor de globalizare, oamenii acestui mileniu trăind într-o etapă a istoriei umanităţii de accentuată intercorelare a lumii. Dar, în acelaşi timp, sentimentele de apartenenţă identitară trebuie apărate. Trecerea la o lume ideală a întregii omeniri impune încă evoluţii în multe direcţii şi mai ales o apropiere a nivelului de trai, dar şi a nivelului cultural realizată la nivelul umanităţii. Procesele istorice sunt de durată, majoritatea chiar de lungă durată; ele nu se pot rezolva îndeobşte prin decizii sau decrete, cu atât mai mult când este vorba de întreaga umanitate. Chiar şi având în vedere extraordinara evoluţie a informaticii, mai este lung drumul până când apropierea dintre oameni va ajunge la forme desăvârşite şi ei vor forma o unitate la toate nivelele.

Fiinţarea popoarelor, a naţiunilor, fiecare cu trăsături proprii, cu situaţii diferite, reprezintă deci o realitate. Fiecare popor, fiecare naţiune are interesele sale, care uneori vin chiar în contradicţie cu ale celorlalte. Conflictele armate tind să fie limitate, dar întrecerea, fie şi paşnică, este reală şi revine fiecăruia, până la eliminarea deosebirilor, să-şi afirme propria cauză. Interesul naţional nu este o vorbă goală, ci o realitate încă fundamentală. Patria reprezintă şi astăzi o dominantă a existenţei si cultivarea simţămintelor patriotice – o necesitate pentru viitorul fiecărui popor, fiecărei naţiuni. Or, istoria are tocmai menirea, pe lângă fireasca cunoaştere a trecutului şi conservarea şi transmiterea către noile generaţii a experienţei înaintaşilor, de a întreţine sentimentele de unitate identitară, de a da tărie şi a stimula solidaritatea cetăţenilor unei ţări. Locul istoriei în şcoală trebuie conservat şi apărat, deoarece este disciplina principală care contribuie la evoluţia fiecărui cetăţean şi îi motivează comportamentele. Extraordinara dezvoltare a lumii computerelor şi a internetului nu trebuie să ducă la o robotizare, iar simţămintele care reprezintă componenta noastră umană fundamentală sunt înreţinute şi cultivate prin ştiinţele umaniste pentru ca oamenii să rămână înainte de toate oameni.

Academia Română a avut de la începuturile ei şi misiunea de a sluji istoriografia, sarcină necesară societăţii noastre şi acestei tări. Lucrările realizate în cadrul ei au contribuit de aproape un veac şi jumătate la afirmarea acestei ţări, încadrându-se totodată istoriografiei universale.

Autor: Acad. Dan Berindei
Sursa: Art-Emis