Am relatat în ultimii ani despre numeroase cazuri de suprimare a unor libertăți civile ale creștinilor din statele occidentale, ca răspuns la opoziția acestora față de politica de impunere a unor legi care deconstruiesc societatea și individul, precum „căsătoriile” unisex sau avortul.
Cuplul de cofetari Klein din statul american Oregon, târât prin tribunale și ruinat de amenzi din cauză că a refuzat să servească la o „nuntă” de lesbiene, este poate cea mai cunoscută cauză a momentului, dar nici pe departe unica. În SUA persecuția anticreștină s-a accelerat de câteva luni, de când Curtea Supremă a început judecarea cauzei Obergefell privind legalitatea „căsătoriei” unisex și mai ales în cele câteva săptămâni de la verdictul dezastruos din final de iunie care a anulat toate legile statale contrare acestei „căsătorii”.
Extremiști anti-religioși din guvern sau legislativele locale folosesc decizia Curții Supreme pentru a înfrânge libertatea religioasă cu o furie nemaivăzută în istoria Americii.
În mai multe state, guvernatorii susținuți de organizațiile de homosexuali amenință cu dosare penale ofițerii de stare civilă care refuză încheierea contractelor de „căsătorie”.
În statul Montana a fost depusă prima plângere contra legii care limitează căsătoria la două persoane. Se pregătește legalizarea poligamiei.
Voci influente au început să ceară anbularea scutirilor de taxe pentru cultele și congregațiile care refuză să-și adapteze învățătura de credință la „noile realități” ale „căsătoriilor” între persoane de același sex.
Etc.
Întrucât bătălia pentru valori și familie a fost pierdută în aproape întreg Occidentul (ceea ce poate deschide o discuție interesantă despre ce mai înseamnă azi expresia „valori occidentale”) ne putem pune întrebarea de ce se insistă atât de mult pe zdrobirea oricărei opoziții, oricum devenită mai mult simbolică?
Răspunsul îl putem găsi, așa cum se întâmplă tot mai des în ultimele decenii, în cuvintele unui „profet” (în sensul secular al termenului, desigur) contemporan, George Orwell. Sub ochii noștri, „profețiile” sale se împlinesc.
În „1984”, personajul principal, Winston, este supus torturii pentru a recunoaște că2+2=5, întrucât așa a ordonat Partidul – arhetip al puterii lumești.
„— Spune-mi, Winston, cum îşi exercită un om puterea asupra altui om?
Winston se gândeşte puţin, cu ochii în tavan, apoi zice:
— Făcându-l să sufere.
— Exact. Făcându-l să sufere. Ascultarea nu ajunge. Dacă nu-l faci să sufere, cum poţi fi sigur că ascultă de voinţa ta şi nu de-a lui? Puterea constă în a-l umili și a-i provoca durere. Ai putere atunci când rupi conştiinţa omului în bucăţi, iar bucăţile vii le rearanjezi în forme noi, pe care tu însuţi le hotărăşti, începi să înţelegi, acuma, ce fel de lume pregătim noi? Este exact opusul acelor utopii hedonistice cretine, pe care şi le imaginau vechii reformatori. Este o lume a fricii, a trădării, a chinurilor, o lume în care calci în picioare și eşti călcat în picioare, o lume care, pe măsură ce se va perfecţiona, va deveni nu mai omenoasă, ci mai puţin omenoasă. În lumea asta, progresul va însemna progresul durerii.
Vechile civilizaţii pretindeau că sunt întemeiate pe iubire şi dreptate. Civilizaţia noastră are la temelie ura. În lumea noastră, singurele sentimente vor fi teama, furia, triumful şi auto-umilirea. Vom avea grijă să le distrugem pe toate celelalte – pe toate. Deja suntem pe cale de a jugula anumite atitudini care au supravieţuit dinainte de Revoluţie. Am rupt legăturile dintre copil şi părinte, dintre bărbat şi femeie. Cine mai îndrăzneşte, în ziua de astăzi, să aibă încredere într-o nevastă, într-un copil, într-un prieten? Iar în viitor nu vor mai exista nici neveste, nici prieteni. Copiii vor fi luaţi de la sânul mamei de mici, cum iei ouăle de la găină. […] Nimeni nu va mai fi loial decât Partidului, nimeni nu va mai iubi pe nimeni altcineva decât pe Fratele cel Mare. Nu se va mai auzi un alt râs afară de hohotul celui care triumfă la înfrângerea unui duşman. Nu vor mai exista nici artă, nici literatură, nici ştiinţă. Când vom fi atotputernici, nu vom mai avea nevoie de ştiinţă. Nu va mai fi nici o deosebire între frumos și urât. Nu va mai exista curiozitate şi nici o bucurie a vieţii. Orice plăcere va fi anihilată. Dar întotdeauna – ţine mine, Winston – întotdeauna va exista intoxicaţia puterii, din ce în ce mai insistentă şi mai subtilă, întotdeauna şi în orice moment va exista fiorul victoriei, senzaţia indescriptibilă pe care o ai când calci în picioare un duşman neputincios.
Dacă vrei o imagine a viitorului, închipuie-ţi o cizmă zdrobind mutra unui om — şi asta pentru vecie.
O’Brien se opreşte, ca şi cum s-ar aştepta ca Winston să comenteze în vreun fel. Dar Winston încearcă din nou să se facă una cu patul şi tace. Parcă i-a îngheţat inima. O’Brien continuă:
— Şi să nu uiţi că imaginea despre care vorbesc este pentru vecie. Mutra respectivă va rămâne pentru totdeauna la locul ei, sub cizmă. Ereticul, duşmanul societăţii, îl vom avea întotdeauna la îndemână şi-l vom înfrânge, îl vom umili pentru a nu-ştiu-câta oară.
Asta este, Winston, lumea pe care o pregătim. O lume de victorii peste victorii, de triumf peste triumf, care apasă, apasă, apasă pe nervul puterii. Eşti pe cale, din câte văd eu, să-ţi dai seama cam cum va arăta lumea aceea. Nu te teme, până la urmă vei face mai mult decât s-o înţelegi: o vei accepta, îi vei ieşi înainte și vei ajunge parte integrantă din ea.”
Erodarea continuă a autorității parentale, foarte vizibilă prin încercarea de impunere a orelor de „educație sexuală”, prin interzicerea nediscriminatorie a disciplinării corporale a copiilor, prin reducerea continuă a vârstei minime obligatorii de școlarizare sau prin cvasi-obligativitatea vaccinării în masă arată, ca și în același „1984” intenția autorităților de a separa copilul de familie, ba chiar de a crea tensiuni și rupturi în interiorul acesteia, învrăjbind copiii și părinții unii contra altora. Familia, reamintim, a fost mereu temelia unei societăți puternice și principala rezistență în calea tiraniei.
„— Sus mâinile!! răcneşte o voce sălbatică. Un băiat frumuşel şi bine făcut, de vreo nouă ani, răsare din spatele mesei şi-l ameninţă cu un pistol automat de jucărie, în timp ce sora lui, cu vreo doi ani mai mică, face acelaşi gest cu o bucată de lemn tăiată în formă de armă. Amândoi sunt îmbrăcaţi în uniforma Spionilor, cu pantaloni scurţi albaştri, cămăşi gri şi eşarfe roşii la gât. Winston îşi ridică mâinile deasupra capului, cu un vag sentiment de nelinişte, văzând cât de brutal se comportă copiii, că pentru ei nu este numai joacă.
— Eşti un trădător! — zbiară din nou băiatul. Un criminal în gândire! Eşti un spion eurasian! Te-mpuşc, te vaporizez, te bag la ocnă ! Deodată, încep amândoi să ţopăie în jurul lui și să strige “Tră-dă-tor!” şi “Cri-mi-nal!”, fetiţa imitându-şi fratele la orice gest. Jocul este oarecum înfricoşător – nu-şi dă nici el seama de ce -, aşa cum sunt giumbuşlucurile tigrişorilor care ajung, într-o bună zi, mâncători de oameni. În ochii băiatului se citeşte un fel de sălbăticie calculată, dorinţa vizibilă de a da în Winston sau de a-l lovi cu piciorul şi conştiinţa că este aproape destul de mare ca să și facă treaba asta. Bine că pistolul ăla pe care-l ţine în mână e de jucărie, se gândeşte Winston. Privirile doamnei Parsons se mută nervos de la el la copii şi înapoi.
— Nu ştiu, zău, se fac atât de zgomotoşi, zice ea. Sunt supăraţi că nu pot merge să vadă cum îi spânzură pe prizonierii aceia, de-asta. Eu am prea multă treabă ca să-i duc, iar Tom, când se-ntoarce de la slujbă, e prea târziu.
Cu asemenea copii, se gândeşte Winston, amărâta aia de femeie trebuie să ducă o viaţă de teroare, încă un an, cel mult doi, şi or s-o pândească zi și noapte s-o prindă cu simptome de neortodoxie. Aproape toţi copiii din ziua de astăzi sunt îngrozitori. Cel mai rău este că organizaţiile lor – Spionii, de pildă – îi transformă în mod sistematic în nişte mici sălbatici imposibil de stăpânit. Şi totuşi, treaba asta nu trezeşte în ei nici cea mai mică dorinţă de a se revolta împotriva disciplinei Partidului. Din contră, copiii adoră Partidul şi tot ce are legătură cu el. Cântecele, marşurile, steagurile, mersul în excursii, instrucţia cu arme de exerciţiu, urlatul de slogane, adularea Fratelui cel Mare – toate sunt pentru ei un fel de joc de-a eroii. Sălbăticia specifică vârstei le este în întregime canalizată împotriva duşmanilor Statului, împotriva străinilor, trădătorilor, sabotorilor şi criminalilor în gândire. Este ceva aproape normal pentru oamenii peste treizeci de ani să le fie frică de propriii lor copii. Şi pe bună dreptate, fiindcă nu trece o săptămână în care Times să nu publice câte o notiţă despre cutare mică secătură care a tras cu urechea – expresia folosită în general este “erou-copil” -, a auzit cine-ştie-ce vorbă compromiţătoare și şi-a denunţat părinţii la Poliţia Gândirii.”
Sursa: Cultura Vietii
Adauga comentariu