Textul de mai jos face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
“Sunt nevoit să cer a fi crezut pe cuvânt: după zeci de ani de umblet prin păduri, am început să înţeleg limba fiarelor şi arborilor. Fireşte că sunt încă un debutant şi simt că aşa voi rămâne toată viaţa, dar tot e ceva. Nu cred să fie vreo vrăjitorie în dobândirea acestei abilităţi, considerate o adevărată diformitate şi handicap de către cei pragmatici, la mijloc fiind mai degrabă o chestiune de bunăvoinţă. Ceva în sensul în care da asigurări Sri Aurobindo: „Miracolul este faptul că şi divinul este natural, dar noi nu suntem atenţi”.
Am stat, de pildă, de vorbă cu nişte urşi răniţi în război; să fie limpede: războiul purtat de umanitate cu natura. Pe unul dintre ei l-am întrebat dacă este vreo diferenţă între glonţul tras de un braconier pauper şi cel scuipat de arma scumpă a unui vânător cu acte în regulă. Seamănul meu îmblănit avusese parte de ambele favoruri „bărbăteşti”, supravieţuise şi, spre surprinderea mea, am aflat că cei doi plumbi dor la fel de crâncen şi că rănile s-au infectat îngrozitor, vindecându-se cu mare caznă.
Am povestit adesea cu molizii tăiaţi – arborii mor încet şi au mai multă vreme să îşi rostească testamentul – şi am aflat că nici ei nu au sesizat vreo diferenţă între drujba hoţului cu căruţă şi cea a jefuitorului legal, dotat cu TAF şi remorcă articulată. Graţie lor am înţeles uşor că, însoţită de acte legale sau nu, moartea le este tot moarte.
Şi urşii şi arborii mi-au explicat că totul a început de când ei, din surse, au devenit resurse. Fiindcă pădurea, cu toate cele aflate în ea, fusese la început sursă: de viaţă şi de frumuseţe. Abia când aceasta şi locuitorii săi au însemnat resurse a început răul. Căci resursele nu mai erau nici de viaţă şi nici de frumuseţe, ci numai resurse de bani pentru nesătuii Pământului. „Ce, prietene ? – îmi zicea ursul – ai auzit vreodată să se spună «resurse de frumuseţe»? Bineînţeles că nu. Se spune «surse de frumuseţe». Ceea ce, la început, am fost noi toţi: arborii, florile, vulturii, urşii, ba chiar şi unii oameni. Iar astăzi am devenit aproape toţi – chiar şi cei mai mulţi dintre oameni – resurse. De îmbogăţire anapoda, fiindcă am încăput, cu hârtii legale, pe mâna unor proşti lacomi.” A trebuit să îi dau dreptate.
Pe primul povestitor l-am întâlnit într-un fund de pârâu. Ei bine, mai din mormăiala lui, mai luându-i urma, am aflat că, alături de alţi confraţi, el îşi avea bârlogul undeva pe o coastă întinsă cu pădure neumblată, plină de doborâturi vechi şi stâncării îmbrăcate în muşchi adânc. Să tot trăieşti acolo! Mai la deal începeau rarişti cu afiniş, pajişti nesfârşite cu ierburi crude – căci ursul paşte! – şi o „hribărie” darnică se isca nu departe, vară de vară. Iar pârâul limpede clipocea chemător doar la câteva sute de paşi mai la vale. Fireşte că mâncarea asta nu era îndeajuns pentru cele aproape 250 de kilograme ale sale şi de aceea hoinărea toată noaptea, căutând paşnic şi prin alte cămări verzi.
Toate au mers firesc până în urmă cu câţiva ani, când în uriaşa poiană de sub cer s-au instalat două stâne. Câinii ciobăneşti au prins să coboare, lătrând în jurul culcuşurilor ursăreşti, cât despre a mai ieşi noaptea în largul luminat de stele nu mai putea fi vorbă: aceeaşi haită de potăi, strigătele ciobanilor şi focurile aprinse îi tăiau orice poftă de verdeţuri. Un container frigorific înmatriculat în Italia şi-a făcut apariţia la furca pâraielor şi alte hoarde, de omuleţi tuciurii de data asta, s-au pus pe jefuit hribăriile, afinişul şi zmeurişurile lui, îngrămădind în el roadele pădurii. Aşa a ajuns ursul să se pribegească prin „străinătatea” altor codri, unde încă nu se înstăpâniseră oamenii.
Al doilea povestitor locuia tot acolo, dar era mai bătrân şi mai păţit. Dovada era şi laţul de oţel împletit – şpranga, cum îi spun localnicii – pe care îl purta, asemenea unui brâu ucigător. Laţul îl strângea peste burtă, trecându-i pe dinaintea coapselor şi pe deasupra cozii. Respira anevoie şi, atunci când l-am întâlnit, se oprise să îşi tragă sufletul şi spre a-şi linge prelunga rană supurată, pricinuită de „podoaba” oferită de ciobani. Dar ce se întâmplase? Spre a-şi păstra laptele şi caşul la rece, gospodarii îşi aşezaseră putinile în pârâu, înconjurând locul cu laţuri, „să nu dea ursu’.” Şi ursul a dat: cu nasul de mirosul bunătăţilor şi cu trupul în sârme. S-a zbătut amarnic, s-a zmucit şi firul i-a intrat în carne. Nu s-a lăsat: a ros fierul zdrelindu-şi gingiile şi dinţii şi, în cele din urmă, oţelul s-a frânt, rămânând agăţat de victimă. Era un urs uriaş, cărunt şi trist. Din când în când şedea „căţeleşte”, ostenit. Atunci burta îi bomba sugrumată în cercul de metal, rana primea o nouă tăietură şi trebuia să se ridice. La pârâu se ducea nu atât de sete, cât pentru răcoarea apei vindecătoare.
La câteva luni timp după întâlnire m-am întors în ţinutul povestitorilor şi, discret, am urcat pe coasta cu bârloage. Era toamnă. Muntele, până deasupra culcuşurilor fusese defrişat. Gestionarul licitase parcelele forestiere, agentul economic le-a executat şi lemnul a ajuns la ubicua firmă austriacă Egger- Schweighofer. Drujbele au urlat toată vara acolo şi buldozerele, urmate de TAF-uri, au brăzdat codrul. Bârloagele au rămas pustii şi urşii au ajuns pe drumuri de TAF, apoi pe drumuri. Pentru o astfel de succesiune de agresiuni ecologice, în ţara lui Schweighofer ar demisiona ministrul Mediului.
În curând presa românească va scrie despre întâlniri dramatice dintre oameni şi urşi, subliniind că în acea regiune, „până astăzi nu s-au înregistrat astfel de conflicte”. Ministresa de mediu, Rovana Plumb, va afla de la „specialişti” că în locul cu pricina au apărut „urşi cu comportament deviat” care trebuie împuşcaţi. Iar parvenitul bănos care a defrişat parcelele, împreună cu alţii asemenea lui, vor veni cu arme şi autorizaţii spre a salva plebeii de „plaga urşilor”, ucigând, după pădure, şi pe inocenţii săi locuitori. Deveniţi astfel resursă pentru vreo societate privată de vânătoare comercială.
Unde s-au întâmplat toate astea? În Bucovina, dar aşa merg lucrurile oriunde în Carpaţi.”
Autor: Nicolae R. Dărămuș
Foto: Nicolae R. Dărămuș
Sursa: Wildlife Romania
NOTĂ:
„Inocenții marii terori” este cel mai nou volum scris de Nicolae R. Dărămuș și apărut la Alexandria Publishing House în 2013. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia „pro natura” prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier).
Gandește România recomandă INOCENȚII MARII TERORI, o carte scrisă în numele celor care nu se pot apăra, cuvântând în faţa oamenilor.
Adauga comentariu