În momentul în care atentatul din localul comitetului de redacție al revistei Charlie Hebdo costa viața a douăsprezece persoane, desenatori, ziariști, editorialiști, doi polițiști și un om de serviciu care se ocupa de curățenie, 140 de copii dintr-o școală din Islamabad erau uciși într-o operație a jihadiștilor pakistanezi, iar două zile mai târziu aproape 2000 persoane erau asasinate în nordul Nigeriei de gruparea islamistă radicală Boko Haram. Aceste crime de departe nu au emoționat pe nimeni din marea masă a politicienilor europeni. Cum a amintit, dând o dată dovadă de simț moral, președintele Hollande în discursul ținut la 12 ianuarie 2015 la Institut du monde arabe din Paris : «Musulmanii sunt cei ce plătesc cel mai scump tribut diverselor grupări extremiste jihadiste și islamiste». Sigur că moartea a 12 jurnaliști din redacția unei reviste «iresponsabile », cum se definește ea însăși, pline de caricaturi extreme, a produs oroare unei fracțiuni a populației franceze care s-a crezut azvârlită într-un soi de apocalips, dând naștere la mulți oameni unui fel de panică necontrolată, așa cum am putut constata chiar la vecinii mei de palier, înainte să părăsesc Parisul. Cu toate astea, așa cum observa economistul Frédéric Lordon (director de cercetare la Centrul Național al Cercetării Științifice) în Le Monde diplomatique, cine se ostenea să observe care era compoziția diverselor cortegii de manifestanți din ziua de 11 ianuarie,[i]nu vedea aproape nici un muncitor sau mic funcționar între miile de persoane care tropăiau purtând pancarta «Je suis Charlie».
Conform lui Lordon, asistam la cea mai mare manifestare a unor bobo[ii] și a unor semi-bobo francezi. Iar afirmația e coroborată de o anchetă a IFOP[iii] din 15 ianuarie 2015 : «În primul rând, se vede o mare disparitate regională: rata de participare a cetățenilor la manifestările «Je suis Charlie» atinge 71% la Grenoble sau Rodez (oraș în esență universitar și de cadre tehnice în primul caz, de pensionari bine situați în cel de-al doilea), dar cade la 3 % la Havre sau la Henin-Beaumont (oraș muncitoresc unde rata șomajului depășește 20% din populația activă, și 50% din tinerii adulți)».[iv] Se observă pe harta de mai jos slaba mobilizare din orașe ca Lille, Marsilia, Montpellier, Nîmes, Bézier, Narbonne, precum și Toulouse și chiar Nantes. Ei bine, da! Muncitorii, salariații modești, pe scurt oamenii nevoiași nu s-au simțit preocupați de acest atentat comis la o revistă nu numai cvasi-falimentară (de care nu-i păsa nimănui), ci, în esență, la o revistă a cărei vervă foarte bogat scatologică și pornografică nu-i amuza decât pe acești bobo postmoderni, oameni care abandonaseră orice transcendență religioasă sau laică, și chiar mai rău, orice voință de a contribui prin umor la „a trăi împreună cu ceilalți” («vivre ensemble»).
La acești « iresponsabili » singurul Dumnezeu față de care manifestă bunăvoință este pur și simplu propria lor prezență permanentă în mass media main stream și în mondenitățile politice, din care vor să culeagă avantajele editoriale și financiare personale asociate lor. La fel de absenți (sau aproape la fel) din cortegii sunt, nu doare emigranții de confesiune mahomedană ofensați de ultima copertă post mortem, dar și, într-un mod mai general, emigranții de culoare, fie ei catolici, protestanți, ortodocși, budiști, hinduiști, Sikh sau păgâni. Se știe, acești oameni, poate încă arhaici, nu apreciază deloc blasfemia, nici pe cea vizând religia vecinului. Este ceea ce m-a surprins foarte mult pe când predam în Liban. În momentul primei publicări a caricaturilor lui Mahomed în revistele occidentale, pe lângă, așa cum trebuia, musulmanii sunniți sau șiiți, chiar și diverșii credincioși creștini își manifestau dezaprobarea pentru ceea ce ei considerau a fi o blasfemie ieșită din comun. Când este în joc sacrul, el funcționează pentru toate religiile Cărții pentru că acest element sacru este fundamentul comun al Dumnezeului lor unic.
Totodată, dincolo de compasiunea cuvenită rațional fașă de victime, trebuie relevat caracterul pur occidental al acestei manifestări. Dacă, așa cum a spus și răs-spus președintele Hollande, în acest moment precis Parisul era centrul lumii, trebuie totuși precizat: centrul lumii occidentale, europene, în ciuda câtorva șefi de stat veniți din țări anexă, semicoloniale, invitați pentru că era convenabil să se presare puțin exotism asupra spectacolului remușcărilor europene. Șefii de stat din marile țări ale lumii a treia sau din BRICS n-au catadixit să se deplaseze, deci nici un chinez, nici un brazilian, nici un argentinian, nici un mexican, nici un indian, nici un rus (cu excepția ministrului Afacerilor externe Lavrov care a părăsit foarte curând cortegiul pentru a merge să se roage la biserica rusă), și cu atât mai puțin pakistanezi, vietnamezi, japonezi. Lumea occidentală și câțiva dintre aliații săi orientali s-au auto-felicitat pentru a celebra libertatea de exprimare, lupta pentru valorile republicane (care valori? când Franța produce 3500 de șomeri pe zi iar Arabia Saudită, de față, aplică Șaria decapitând în aceeași zi o femeie în public!), uitând timp de o clipă răspunderea sa pentru deviația criminală a doi jihadiști francezi de origine algeriană și, a doua zi, pentru cea a unui negru creștin convertit la Islam…
Foarte frumoasă manieră găsită de Occident pentru a respinge propria sa responsabilitate și aceasta cu atât mai mult cu cât de-a lungul anilor norma înscrisă în discursul demagogic al burghezilor-boemi francezi (bobo socialiști sau UMP-iști)[v] se numea: dreptul la diferență. De fapt, dreptul demagogic la non-integrare socio-culturală, altfel spus ruptura cu vechea tradiție iacobină a integrării într-o unitate națională prin educație civică și învățământ. Astfel, timp de mai mult de 35 de ani acești bobo de după 1968, aflați la putere (Partidul Socialist, UMP, Troțkiștii, etc.) au cumpărat ieftin, ce spun, foarte ieftin, pacea socială în suburbii: un rap insipid și pseudo-contestatar, graffitti la fel de insignifiante și de stupide până la penibil, o pseudo-cultură alternativă, aceea a antirasismului de doi bani, de spectacol și de scos la vânzare, toate acestea făcând să crească rămășițele nedorite de nimeni ale dezvoltării până la împlinirea lor în substanța socială a societății spectacolului. De fapt, era vorba de o ghetto-izare insidioasă social și perversă politic: ocultarea luptei de clasă, aceasta fiind înlocuită de morala ordinară al cărei enunț emblematic se regăsește în sloganul organizației „SOS rasism”, «Jos laba de pe camaradul meu». În realitate trebuia proclamat: «Jos laba de pe lumpen-proletarul meu !!!» Câtă vreme economia mergea, aceste machiaje și trucaje dădeau la o parte realul, amânând manifestarea sa tangibilă, dar realul dat la o parte se întoarce, mai devreme sau mai târziu, în economie ca și în lumea sexului. Realitatea crizei economice și-a făcut deci apariția cu atât mai feroce cu cât liberalii-libertarieni practică un darwinism socio-economic nemilos, iar cu cât criza se intensifica mai mult, statul pierdea, concomitent, părți întregi din suveranitatea sa și deci din capacitatea sa de protecție. Șomajul creștea și crește încă fără să se întrevadă un sfârșit previzibil (aici se află eșecul patent și ireversibil al mijlocului de mandat al lui Hollande în chestiunea reducerii șomajului), educația națională se scufunda și se scufundă tot mai mult într-un sentimentalism de midinetă psihologizantă ce promovează analfabetismul generalizat. În orașele de beton din suburbiile ce țin Parisul în chingi și în alte mari concentrări urbane franceze, aspirațiile adolescenților și ale tinerilor adulți nu mergeau spre nici un viitor (No future) în afara celui ce constă în dorințe de consum nesatisfăcute și frustrate de contemplarea raioanelor din supermarket și a reclamelor televizate. După revoltele sălbatice ale suburbiilor de la mijlocul anilor 2000 în care numai Badiou[vi] întrevedea un ferment revoluționar, plantându-și visele în locul realității, unii tineri au găsit mijloace ilicite de a trăi confortabil: trafic de droguri, jefuirea unor depozite, ascunderea de mărfuri furate și prostituție, care aduceau excelente beneficii, dar care erau la antipodul oricărei acțiuni politice.
Cu toate acestea, efectele crizei erau foarte profunde, și lăsau masele de tineri nevoiași fără nici un viitor, nici măcar acela la adăpostirii ilicite. Tocmai în acest moment războiul civil din Siria li s-a prezentat ca un mod de drena abcesul, ca un ideal sacrificial ce dădea iluzia luptei, în numele unui Dumnezeu pentru mulți regăsit, contra unei dictaturi unde nimeni nu credea că poate găsi gloria sau onoarea participând la un război pe care strategii occidentali îl prezentaseră ca o luptă a Binelui contra Răului, aceștia din urmă având însă gândul ascuns de a dezmembra Orientul Mijlociu, menținând acolo un haos de intensitate scăzută (Brzezinski). Aceste plecări ale tinerilor de origine musulmană sau convertiți erau concepute de politicieni ca un bun mijloc de a îndepărta elemente dintre cele mai radicale din suburbii. Să ne amintim că nimeni altul decât inefabilul Cazeneuve, ministrul de interne, proclama la 5 august 2014 la RTL (Radio Luxembourg): «Nu e un delict să predici jihadul». Încă și mai și, un alt personaj inefabil din sfera politică franceză, sinistrul ministru de externe Laurent Fabius, putea, fără a deveni obiectul unui desen umoristic al Charlie Hebdo, să afirme în Le Monde, ziar cum nu se poate mai conformist: «Jabhat al Nosraj (un grup de islamiști radicali) fac treabă bună pe câmpurile Siriei» (13 decembrie 2012). Dacă asta nu e o aprobare a terorismului de către cele mai înalte instanțe ale Statului, atunci înseamnă că nu îmi mai înțeleg propria limbă maternă! În fapt, circa 3000 de tineri francezi între care și creștini convertiți la Islam au plecat la Jihad în Siria fără ca autoritățile franceze să miște un deget până în acea zi fatală de 7 ianuarie 2015! Asta ar trebui să dea de gândit! În plus, de mult timp acești tineri erau martorii telespectatori al permanentelor masacre ale palestinienilor de către armata israeliană, apoi ai pagubelor colaterale din Afganistan, Irak, Libia, Siria, Yemen, Pakistan, Africa sub-sahariană, fără să se știe vreodată pentru cine sau contra cui acționează grupările teroriste, pentru că Cui bono? se împotmolește în cele mai rele confuzii analitice și politice: pe de o parte Franța apără jihadiștii din Siria, dar ea luptă contra celor din nordul Mali; SUA s-au servit de jihadiști sub numele de Talibani în Afganistan contra sovieticilor apoi s-au întors contra lor atunci când nu mai erau de folos și mai ales când au vrut să guverneze pe propria socoteală; francezii i-au susținut masiv pe jihadiștii din Benghazi contra Colonelului Kadhafi, și toți la un loc, americani, francezi, englezi, și israelieni îi folosesc în maree număr în Siria pentru a încerca să elimine dictatura laică a lui Bashar el Assad. Întreținând războiul în tot Orientul Mijlociu, în toată lumea arabo-musulmană și arabo-creștină pentru a-și asigura controlul asupra căilor de comunicație maritime și terestre, precum și asupra resurselor sale energetice, Occidentul a declanșat un război generalizat cu ramificații în țările unde imigrația musulmană venită din Africa este foarte importantă în virtutea trecutului colonial care n-a fost nici el lipsit de masacre atroce.
De altfel, așa cum a relevat perfect un comentator anglo-saxon în The Independent (tradus în Le Monde, 14 ianuarie 2015), Patrick Cockburn, specialist recunoscut în jihad, «Destabilizând Orientul Mijlociu și Apropiat prin operațiuni militare, Occidentul a creat focare de anarhie violente care au dat naștere unor monștri»… Ca într-un film de science fiction, omul occidental, omul rațiunii rațiocinante, a transformat Orientul Mijlociu într-un fel de laborator al haosului controlat pentru a-și extinde dominația mondială asupra materiilor prime energetice, și, făcând acest lucru, creaturile pe care le-a fabricat i-au scăpat în mare parte de sub control, transformându-se, cu ajutorul anumitor servicii, în monștri ce vor acum să treacă prin foc și sânge societățile care le-au dat naștere și care un timp i-au sponsorizat. În cele din urmă, la noi în Occident este de găsit cauza profundă a răului și deci aici trebuie să se facă și vindecarea, dacă mai e timp. Căci, tot conform unei remarci foarte pertinente a lui Cockburn asupra căreia îl chem pe cititor să mediteze: «[…] Europa nu poate spera să scape de consecințele conflictelor ce inundă Orientul Mijlociu». Haosul este și pentru țările noastre cu climate mai temperate, deoarece «cine seamănă vânt culege furtună », așa cum zice atât de limpede un proverb franțuzesc.
Acest atentat parizian cu toate incoerențele oficiale care ne-au fost servite privitor la el, atât cele ce privesc diversele trasee ale autorilor crimei cât și circumstanțele încercuirii și execuției lor, nu trebuie să ne facă să uităm situația obiectivă în care ne aflăm. La întrebarea Cui bono? , este cert că cele trei secvențe criminale pariziene (Charlie Hebdo, Montrouge și supermarketul cusher) nu avantajează deloc diversele comunități musulmane trăind în Franța, dimpotrivă, ele au dat naștere unui val de violențe anti-musulmane fără precedent (oare asta se și viza în cele din urmă? Atunci trebuie să căutăm pe adevărații comanditari ai acestor crime !). Ca reacție, cu ajutorul isteriei mass mediei mainstream, ele au semănat panica printre persoanele care se recunosc ca aparținând comunității evreiești și, mai general, în toată diversitatea populației franceze. Dar aceste trei secvențe au permis, aproape fără nici o contestare în sfera politică, inclusiv în cea a extremei stângi, să fie întărită cenzura, puterea de control polițienesc și judiciar a guvernului asupra ansamblului populației. Când ne gândim că la începutul lunii ianuarie 2015, François Hollande și Manuel Valls erau în totală derută, fiind disprețuiți de majoritatea strivitoare a poporului francez, recunoaștem cel puțin un talent la președintele Republicii, acela de a fi știut să folosească evenimentele, neașteptate (să sperăm) pentru el, pentru a-și construi o nouă aură politică.
București, 23 ianuarie 2015
Autor: Claude Karnoouh
Sursa: Argumente si fapte
Gandeste.org recomanda cel mai nou volum semnat Claude Karnoouh, “Raport asupra postcomunismului si alte eseuri incorecte politic” aparut in Colectia Gandeste a editurii Alexandria Publishing House (noiembrie 2014). Volumul se poate comanda online AICI.
Adauga comentariu