Doi asasini economici ai Romaniei de care s-a vorbit prea puțin: Petre Mihai Băcanu și Emil Constantinescu

Analiză de caz: SOLVENTUL Timisoara: A treia intreprindere din Timişoara, ca valoare a producţiei industriale, după Comtim şi UMT, C.P.Solventul avea cele mai complexe instalaţii din sud –estul Europei. Nici una din vecinele noastre, Ungaria, Iugoslavia sau Bulgaria nu deţineau instalaţii de complexitatea celor din Timisoara. Combinatul primea două din materiile prime, etilena si propilena, de la H.I.P. Pancevo, Iugoslavia, prin două conducte.

Despre faptul că va urma un embargou împotriva Iugoslaviei, nimeni, nici de la minister nici de la FPS, nu ne-a avertizat. Am aflat însă de la japonezi. Firma Mitsui, care ne vânduse licenţa de fabricare a polietilenei, ne-a invitat în mai 1992, pe mine şi pe şeful secţiei de polietilenă Ioan Tincul, să facem o vizită la instalaţia lor de lângă Tokio, pentru a ne prezenta un catalizator superactiv care ne-ar fi permis să fabricăm sorturi suplimentare, în instalaţia noastră. La un lunch cu unul din vicepreşedinţi, noi am făcut propunerea ( pentru care n-aveam nici un mandat ) ca în contul tehnologiei şi primei şarje de catalizator să oferim acţiuni la Solventul pentru Mitsui. Replica vicepreşedintelui a fost că vor fi probleme cu materiile primă din cauza embargoului care se va institui împotriva Iugoslaviei. Noi habar nu aveam.

Când s-a instituit embargoul împotriva Iugoslaviei, în 1992, au fost exceptate de la embargou trei intreprinderi : Hidrocentrala Porţile de Fier, Comtimul şi Solventul, astfel că vameşii n-au închis robinetele de la graniţă. Sârbii au oprit însă livrarea etilenei, pentru care aveau şi ei instalaţii de prelucrare, dar au continuat să livreze propilena, pe care n-o puteau prelucra. Conform contractului, pentru cele două materii prime primite, România livra Iugoslaviei, în contrapartidă, sare, polistiren şi nafta ( materia primă pentru fabricarea propilenei şi etilenei ). Dacă fără sare şi polistiren cooperarea putea funcţiona , fară nafta nu se putea, iar barjele cu nafta au fost secrestate în portul Giurgiu, desigur de către vameşii români, care n-au vrut să înţeleagă că acest produs face parte din cooperare, astfel că-n scurt timp sârbii n-au mai putut fabrica nici ei propilena .

După o scurtă perioadă de derută, când se prefigura închiderea completă a Combinatului şi trimiterea în şomaj a peste 1 500 de oameni, H.I.Pancevo a propus şi Solventul a acceptat, ca una din conducte să fie utilizată în sens invers pentru livrarea naftei ( ulterior şi motorină ) din România în Iugoslavia. Pentru această operaţie s-a stabilit să se respecte condiţiile de transport din contractul de cooperare, dar, de data aceasta cheltuielile respective urma să le platească partea sârbă sub formă de propilenă .

În aceste condiţii în care una din materiile prime lipsea cu desăvârşire iar cealaltă se primea cu ţârâita, cu cisternele pe calea ferată, situaţia economică a Solventului s-a degradat serios, totuşi s-a reuşit performanţa supravieţuirii embargoului, fără să reducă personalul, altfel decât pe cale naturală

Fondul Proprietaţii de Stat (FPS ), acţionarul majoritar, a organizat un concurs internaţional pentru angajarea unui manager de criză, care urma să fie plătit din fonduri europene. Poziţia a fost câştigată de un manager francez cu experienţă, care conducea o firmă franceză din România, Patrick de Valois , care urma să-l ajute pe directorul general . Pe banii europeni s-a făcut un audit financiar de către o firmă engleză şi un studiu de piaţă de către o firmă italiană, toate angajate de FPS. Rezultatul auditului financiar a fost bun, iar produsele Solventului aveau piaţă de desfacere. Patrick de Valois, după ce a studiat situaţia, a tras concluzia că ceea ce lipsea Solventului, pentru a se redresa, era lipsa capitalului circulant, adică era nevoie de un credit bancar. Între timp Solventul acumulase datorii la furnizorul de gaz metan şi de energie electrică. Datorii la stat nu avea, pentru că banca nu elibera banii de salarii până nu se achitau obligaţiile catre stat, inclusiv CAS –ul. Era însă pericolul ca odată obtinut creditul bancar, banii să fie luaţi de cei la care aveam datorii, aşa că s-a întocmit un plan de achitare a datoriilor, treptat, lunar, pe timp de un an, care a fost acceptat şi semnat de directorii generali de la Romgaz şi Renel. Cu documentele respective, plan de restructurare, audit financiar, studiu de piaţă şi aranjamentele cu Romgaz şi Renel, directorul general al Solventului Petre Marin împreună cu managerul de criză s-au prezentat la o bancă străină, de unde se spera să se obţină creditul. Totul a fost în regulă, doar că banca a cerut ca protocoalele semnate cu Romgaz şi Renel să fie vizate de Ministrul industriilor, care era Călin Popescu- Tăriceanu. Era iunie 1997. Directorul general n-a reuşit să fie primit de ministru, aşa că a obţinut semnătura unui ministru adjunct, dar banca n-a acceptat decât semnătura ministrului.

În acest timp, într-o zi din iunie 1997, soseşte un telex de la minister, cam pe la ora 10.00, în care se cerea ca până la ora 13.00 să comunicăm la minister trei poziţii din bilanţul contabil. Directorul general Petre Marin era la Bucureşti, aşa că telexul a ajuns la mine ( eram director producţie ), iar IO l-am trimis la directorul economic ca să scoată datele respective din bilanţ. Când am primit rezultatul am observat că datele respective nu sunt semnificative și nu ne avantajează aşa că nu am trimis răspunsul la minister. A doua zi în presă a apărut lista celor douăzeci de intreprinderi pe care se angajase premierul Victor Ciorbea, în faţa delegaţiei FMI, să le lichideze, ca fiind “ găuri negre “ ale economiei. Solventul nu era printre ele. Lista a fost subiectivă, cele trei pozitii din bilanţ nefiind relevante, dovadă că au fost incluse pe listă intreprinderi cu potenţial, cel mai evident fiind al Şantierului naval Drobeta Turnu-Severin care avea contracte de construire a unor nave, pentru firme străine, pentru următorii doi ani.( ulterior a fost scoasă de pe listă). Tot “găuri negre “au fost considerate de guvernul Ciorbea şi douăzeci de complexe avicole şi de creştere a porcilor, pe care cu “ mândrie “ le-au lichidat. Imaginile prezentate de televiziune cu porci numai piele si oase, înfometaţi, erau de groază. Rezultatul l-am simţit personal, aproape imediat , pentru că dacă până atunci aveam piaţă de desfacere pentru porumbul sau grâul pe care-l obţineam de pe pământul moştenit, livrându-l direct din câmp la gară sau bazele de colectare, începând cu 1998 nu mai aveam cui vinde produsele. Aşa am ajuns să importăm 80 % din produsele alimentare de care avem nevoie.

Managerul nostru de criză, Patrick de Valois, era şi expert al Ministerului de Externe al Franţei în probleme ale economiei româneşti. În iunie 1997 este invitat să ţină o conferinţă la Sorbona, după care la Ambasada României are loc un coctail, la care participă, printre alţii şi vicepreşedintele FPS Bogdan Baltazar şi Călin Popescu – Tăriceanu, ministrul industriilor. Patrick de Valois se gândeşte să profite de ocazie pentru a aborda problema Solventului, aşa că se apropie cu un pahar de coniac în mână de cei doi demnitari români şi începe să spună ce problemă îl frământă. La scurt timp după ce începe însă Bogdan Baltazar îl întrerupe zicând : “ Lăsaţi-l să moară, nu vă mai zbaţeţi pentru el, n-are nici –o şansă . “ Francezul rămâne perplex . Încearcă să le explice că vor obţine un preţ mai bun pentru el dacă este în funcţiune decât dacă este oprit, că oricine încearcă să vândă ceva pregăteşte obiectul respectiv. Văzând după feţele lor că nu i-a convins, le dă exemplul maşinii care urmează să fie vândută, este spălată curăţită, eventual vopsită, reparată ca să funcţioneze. Faptul că, de exemplu, consumă mai multă benzină sau ulei decât normal se poate rezolva ulterior, dar cumpărătorul are totuşi un bun util, şi nu o gramadă de fier vechi ( francezul nu ştia că încă din 1990, de când Petre Roman a declarat că “ industria românească este o grămadă de fier vechi “, demnitarii români făceau eforturi disperate ca să transforme “ ideea “ în realitate ). Tăriceanu, sesizând gafa lui Baltazar, intervine, încercând să mai dreagă busuiocul, zicându-i să vină la minister, la el, cu un plan de restructurare, cu reducere de personal , etc. De fapt Patrick de Valois dorea doar o semnătură a ministrului pe cele două acorduri de plată eşalonată a datoriilor la gaz şi energie electrică. După întoarcerea în România, Patrick de Valois ia legatura cu şeful de cabinet al ministrului , obţine o audienţă pentru ora 8.00, într-una din zilele următoare, dar când se prezintă este anunţat că domnul ministru Călin Popescu -Tăriceanu a trebuit să plece urgent la guvern, fixându-se o altă întâlnire. Lucrurile s-au repetat încă de două ori, aproape la fel, fiind evident că Tăriceanu nu vrea să-l primească. Abia după aproape trei luni s-a reuşit obţinerea semnăturii lui Tăriceanu, cam la mijlocul lui septembrie. În sfârşit se predă documentaţia la bancă ,urmând să se astepte doar întrunirea consiliului de administraţie pentru aprobarea creditului.

In 26 sept.1997 are loc declaratia presedintelui Emil Constantinescu, sub forma unui discurs dramatic prezentat la televiziune, despre cum va lupta el cu coruptia si jaful din economie, anunţă că Solventul a încălcat embargoul cu Iugoslavia, cere destituirea conducerii intreprinderilor nominalizate şi anchetarea lor penală. Pentru Solventul anunţă un prejudiciu adus statului de 7 miliarde de lei .

Mult timp am crezut că ieşirea presedintelui a fost spontană, nepremeditată, din propria iniţiativă. Apoi am corelat anumite fapte petrecute anterior. Cu circa două săptămâni înainte, a venit la mine la birou o tânără ingineră stagiară, ţărănistă , care mi-a spus: “Domnule inginer, vi se pregăteşte ceva foarte urât. Mai mult nu pot să spun “ . N-am luat în serios avertismentul şi nu l-am discutat cu nimeni. Astăzi sunt convins că şi semnarea eşalonării datoriilor de către ministrul Tăriceanu s-a facut după ce deja ştia că urma să primim o lovitură de la cel mai înalt nivel şi că semnătura sa nu ne va mai folosi la nimic.

După ce embargoul cu Iugoslavia a fost ridicat, prin septembrie 1996, doi funcţionari de la Curtea de conturi a judeţului Timiş, au efectuat un control la Solventul. Controlul s-a finalizat cu un raport care analiza în special operaţiunea de livrare nafta şi motorina către Iugoslavia, în perioada embargoului, rezultând, după părerea lor că trebuia plătit TVA-ul, propunând şi sancţiuni pentru conducere. Noi am contestat aceasta pe motiv că la o prestare de servicii către o firmă externă, conform legii, nu se plăteşte TVA. Prin decembrie, acelaşi an, folosind date din raportul respectiv, în cotidianul local Renaşterea bănăţeană apare un articol care acuza Solventul de încălcarea embargoului. În martie 1997, ziarul România Liberă începe o campanie de presă având ca subiect ipoteza încălcarii embargoului de către Solventul, în care timp de câteva săptămâni, pe pagini intregi, se fabulează, îmbinând date reale cu insinuări şi presupuneri, folosind ca bază raportul Curţii de conturi. Campania se termină cu publicarea unei scrisori a Generalului Costică Voicu, Şeful Inspectoratului General de Poliţie, în care acesta răspunde somaţiei lui Băcanu (a somat poliţia să ia măsuri împotriva noastră, dar propria lui reclamaţie împotriva noastră nu şi-a publicat-o), că în urma analizei Raportului Curţii de conturi nu există elemente care să justifice sesizarea parchetului în vedere începerii urmăririi penale a conducerii Solventului.

În urma directivelor date de preşedinte, instituţiile statului se pun pe treabă, aşa că a doua zi, AGA ( Adunarea Generală a Acţionarilor), destituie din funcţie pe directorul general şi pe directorul producţiei, numeşte un ţărănist administrator şi un liberal director producţie, iar directorii destituiţi sunt luaţi de poliţie, cu maşinile poliţiei, în prezenţa televiziunii, pentru declaraţii şi anchete. AGA era formată din doi reprezentanţi de la FPS şi unul de la FPP ( Fondul proprietăţii private ). Doamna Iovan se eschivează să participe la această mascaradă şi anunţă că nu poate veni la şedinţă, dar şeful local al FPS-ului emite urgent o împuternicire pentru ţărănistul Viorel Sasca, cel de-al doilea reprezentant FPS, ca nu cumva şedinţa să se amâne, astfel că decizia a fost luată practic de o singură persoană.

Dacă preşedintele Emil Constantinescu ar avea scuza, să zicem, că a fost dezinformat referitor la Solventul, nu acelaşi lucru se poate spune despre Viorel Sasca. El era inginer chimist, lucra într-un institut de cercetare, cunoştea bine problemele de la Solventul, inclusive povestea cu embargoul. Cunoştea inclusiv planul de restructurare, care cuprindea printre altele si înlocuirea Cold –boxului , care crease probleme, cu o instalaţie modernă de site moleculare ( PSA ), pentru obţinerea hidrogenului de înaltă puritate. Anexele tehnice ale contractului respective erau deja semnate, se astepta intrarea creditului pentru semnarea părţii comerciale a contractului. Cu toate acestea a pus umărul cu entuziasm la dărâmarea Solventului . Doar pentru o bursă de 6 luni   în străinătate şi un post de consilier judetean ?

Preşedintele sindicatului, Mircea Ţigan, în ziua în care se ţinea AGA, a venit la mine şi m-a intrebat ce părere am dacă sindicatul să organizeze sau nu o demonstraţie de protest împotriva destituirii noastre. I-am spus să nu agite spiritele, în speranţa că noua conducere, având sprijin guvernamental va face treabă.

Banca a aflat ce s-a întâmplat la Solventul şi când noua conducere s-a dus după creditul promis, a răspuns că nu este nici o problemă, doar că doresc o scrisoare de la FPS , în care să se arate că deşi au schimbat conducerea, politica lor faţă de Solventul a rămas aceeaşi, anume că doresc continuarea producţiei.

Noul administrator, însoţit de fostul director general s-au dus la FPS după scrisoarea cerută de bancă. FPS-ul întocmeşte scrisoarea respectivă, dar ea nu este semnata de preşedintele Sorin Dimitri, ,nu este semnată nici de vicepreşedintele Bogdan Baltazar, nu este semnată nici măcar de directorul general Mihuţ, ci doar de un funcţionar de nivelul patru, directorul direcţiei petrochimie. Pentru bancă pozitia reală a FPS –ului era clară , aşa că a amânat acordarea creditului sine-die.

Noua conducere, care nu avea însă intenţia de a continua producţia, în luna următoare disponibilizează 1 000 de salariaţi, cărora guvernul le oferea o compensaţie de 12 salarii ,promiţând că peste un an se va relua producţia , iar ei fiind specialişti vor fi reangajaţi. N-au mai fost reangajaţi nici după un an, nici după zece ani, practic odată cu intervenţia preşedintelui Emil Constantinescu, Solventul şi-a oprit producţia. Restul personalului a fost o obligat să se pensioneze ( cei care indeplineau condiţiile ), foarte puţini au mai lucrat o perioadă în micile instalaţii de plastifianţi şi ca paznici. Pentru Timisoara impactul n-a fost mare, oamenii şi-au gasit de lucru, dar mult sub nivelul lor de calificare , majoritatea ca paznici sau la banda de montaj a unor sucursale straine.

Conducerea compexului H.I. Pancevo, la un moment dat a oferit acţiuni în valoare de un million de dolari în schimbul a unui număr echivalent de acţiuni de la Solventul, dar FPS –ul a respins oferta .După un timp, FPS-ul a vândut Solventul unei firme pe care o interesa valorificarea terenului ( 35 ha ), iar din 2008 s-a început taierea instalaţiilor şi vinderea lor ca fier vechi.

În Delaware rafinăria Valero este închisă de câţiva ani, dar nimeni nu aprobă tăierea ei pentru fier vechi. Dimpotrivă pe agenda unor candidaţi la alegerile locale sau pentru Congresul SUA, apare preocuparea pentru repornirea rafinariei, ceea ce ar insemna multe joburi de înaltă calificare. De câte ori circul pe autostrada Interstate 95 şi trec pe lângă un complex petrochimic aflat în Philadelphia, mi-a aduc aminte de Solventul, care nu arăta cu nimic mai rău şi se afla, la fel, înconjurat de locuinţe.

Sfârşitul Solventului m-a durut, pentru că ani de zile mi-am pus întreaga capacitate şi energie ca lucrurile să meargă mai bine, acolo unde lucram. Am simţit o anumită mândrie că am reuşit să-mi aduc contribuţia pentru ca Solventul să supravieţuiască celor patru ani de embargo. Aceasta ne-a costat, pe mine şi alţi patru colegi :Petre Marin -director general, Nicolae Bodeanu –director comercial, Domiţian Misăilă-director economic şi Gheorghe Giurgiulescu-şef instalaţie, terfelirea în presă, şase ani de hărţuire din partea justiţiei, pe traseul poliţie, parchet, judecătorie, tribunal, curtea de apel, din nou judecatorie, tribunal, curtea de apel, parchet, poliţie, parchet, ca-n final parchetul să ia decizia de încetarea urmăririi penale. Dosarul a atins o jumătate de metru înălţime .

Totuşi, nu demult, un articol al venerabilului şi neobositului luptător pentru drepturile românilor din Valea Timocului, Domnul Cristea Sandu- Timoc, m-a făcut să simt un regret că nu am făcut ceva ce se putea face în perioada embargoului. Domnia sa spunea că nu s-a profitat de poziţia noastră favorabilă pentru a cere sârbilor drepturi pentru românii de pe Valea Timocului. Aşa este şi regret. Mai mult decât atât , unul din oamenii de bază în operaţiunea respectivă a fost un român din Iugoslavia, Ion Bălan, care avea acces la nivele foarte înalte. Prin el se putea cere multe şi sunt convins că s-ar fi obţinut. Eram dezinformat şi intoxicat de faptul că românii din Banatul sârbesc aveau biserici româneşti şi şcoli primare în limba română, nu ştiam ce urât se poartă sârbii cu fraţii noştrii din Valea Timocului. Atunci puteam să acţionez cu fapta, azi, din păcate ,numai cu vorba.

Toate intreprinderile din Timişoara care s-au privatizat, Dermatina, Extraceram, Optica, Industria lânii, Electromotor, Electrotimiş, Tehnometal, 6 Martie, Fabrica de zahăr, Fabrica de ulei, Guban, Modern, Begapam, Fructus, UMT, Comtim ,ş.a , au fost distruse, cumpărate pe nimic pentru speculaţii imobiliare cu terenul lor. Sunt două excepţii notabile Azur, preluat de o firmă americană şi Detergenţii ( o parte ) , preluat de Procter & Gamble, care şi-au păstrat profilul.

Distrugerea economiei naţionale nu poate fi explicată decât prin trădarea poporului român de către cei care au ajuns să-l conducă în ultimii douăzeci de ani . Faptul că am fost trădaţi, iar trădarea are un preţ, rezultă şi din îmbuibarea în care trăiesc cei care au fost sau sunt la putere. Paralel cu economia s-a distrus cercetarea ştiinţifică, s-a desfiinţat armata ( nu mai avem demult soldaţi, în schimb avem o grămadă de generali ), iar acum este la ordinea zilei distrugerea sănătăţii , învăţământului şi sistemului de pensii. A mai rămas ceva ? Da, biserica, din care nu s-a reuşit, deocamdată, decât scoaterea semnului de carte tricolor din Evanghelie. Materialiştii atei care sunt la putere un singur lucru nu pot să ne ia, atâta timp cât rămânem creştini : speranţa .

Delaware , Sept.2010

Autor: Ioan Ispas

Sursa: Ion Coja