Cea mai importanta problema a actualei crize financiare globale a fost ca a gasit clasa politica, in ansamblul ei, complet nepregatita. Niciuna dintre cele trei mari familii ideologice dominante nu a fost capabila sa prevada/gestioneze/depaseasca un cataclism care si-a avut epicentrul nu doar in board-urilor bancilor si ale fondurilor de investitii, ci si in viziunile doctrinare, materializate in actele de guvernare
Perioada post WW II a insemnat nu doar un boom economic fara precedent in lume – intervalul de reconstructie fiind foarte rapid depasit atit in lumea occidentala cit si in lagarul comunist – ci si dramatica resetare ideologica.
Cu mici exceptii, stinga politica a parut a capitaliza cel mai accentuat dificultatile postbelice (Churchill a fost infrint in alegerile din Imperiul Britanic de laburisti, desi cistigase cel mai crincen conflict militar din istoria tarii). Din aburii trandafirii ai unei viziuni generoase aparent s-a nascut si a cistigat teren conceptul de “stat al bunastarii”.
Din Nordul protestant si pina in Italia meridionala si catolica, din Spania franchista/paternalista si pina in Germania sfirtecata de Zidul Berlinului, statul si-a asumat un rol major, privatizarile erau privite chioris iar “oropsitii sortii” pareau a-si fi gasit in sfirsit consolarea – nu in bratele “socialismului real” de dincolo de Cortina de Fier, ci in cele ale unui stat capitalist paternalist.
Nu au lipsit crizele economice, razboiul “rece” infricosa periodic sute de milioane de oameni, Japonia provoca fiori de groaza economiilor consacrate, se pierdeau colonii si se reconfigurau geometrii de putere.
Dar, una peste cealalta, tot mai multe companii se dezvoltau, tot mai multi oameni lasau in urma nevoile primare ale existentei, prindea contur viziunea unei piete comune europene, NATO asigura o umbrela de protectie militara solida aliatilor ideologici.
Momentul Kodak a fost intrerupt brutal de socurile petrolului, intr-o prima faza. In fapt, energia ieftina a fost unul din “secretele” cresterii economice uluitoare ale acelei perioade. De aici s-a ajuns la criza datoriilor si capitalul a devenit la rindul sau mai rar si mai scump.
Raspunsul de atunci a parut a fi revansa neoliberalismului, consacrat mai ales de Administratia Ronald Reagan in SUA si de longevivul guvern Margaret Thatcher in UK. Friedrich von Hayek, cel care scrisese “Drumul spre servitute”, a primit Premiul Nobel pentru economie.
A inceput sa opereze vechea deosebire intre “saracii buni” si “saracii rai” – societatea parea iarasi dispusa sa-si arunce “balastul social” peste bordul unor nave pe care resursele se imputinau. Succesul economic al modelelor mentionate mai sus au legitimat doctrinar conceptiile care au condus la revansa liberalismului in detrimetrul stingii, care a inceput sa piarda rapid teren.
Aceasta a fost contextul in care a cazut Cortina de Fier iar statele acum libere in a-si alege calea politica au devenit, rapid, importatoare nu doar de frigidere si automobile, ci si de doctrine si modele de administrare.
Inclusiv fostul mare inamic al razboiului rece, Federatia Rusa, pe care importul in perioada 1996-1998 de “reforme rapide” l-a condus la colapsul financiar din vara lui ’98 – riscurile de a deveni “poligon de incercare” pentru teoriile scolii de la Chicago. Aceasta a fost paradigma politica/administrativa care a dominat, de facto, gindirea ultimilor doua decenii.
O tentativa coerenta de nastere a unei a treia cai a fost intreprinsa de laburistii britanici, sub conducerea marelului om politic care este Tony Blair. In fond, o tentativa de a imbina considerentele sociale cu cele antreprenoriale, fara a naste tensiuni intre aceste obiective, dupa modelul dreptei “clasice” si ale stingii “clasice”.
Dar acest model nu a fost imbratisat nici macar de Internationala Socialista ca obiectiv programatic si nu s-a bucurat nici de atentia marii familii populare centrate in jurul crestin-democratiei, care incepuse sa prinda putere.
Odata cu declansarea succesiunii de crize care culmineaza cu aceea inceputa anul trecut, marele perdant – expus criticilor inversunate astazi – pare sa fie modelul neoliberal. Recentele alegeri europarlamentare – cu tot gradul lor de relativitate – par sa demonstreze ca, macar la nivelul Europei, popularii capitalizeaza politic spaimele crizei si nu (aparent paradoxal) stinga traditional preocupata de problemele sociale.
De ce? Pentru ca nimeni nu mai crede in “statul bunastarii” si nimeni nu mai crede ca “mina ascunsa” a pietei poate regla tulburile si rapidele mecanisme financiare ale lumii globale. Relatiile doctrinare anatagonice intre doi corifei au nascut calea libera pentru cel de-al treilea.
Poate ca, de fapt, solutia ideologica nu doar de depasire a actualei crize, ci si aceea de a gasi o formula de viitor care sa excluda asemenea cataclisme sau macar sa le limiteze efectele inseamna o “salata” aparent schizofrenica intre o stinga politica ce nu se mai adreseaza “oropsitilor” secolului trecut si trebuie sa renunte la iluziile inventarii unui imaginar corn al abundentei generale, si obiectivele unei drepte care isi poate netezi asperitatile nationaliste si excesele corporatiste.
Ceea ce se intimpla, de fapt, de circa o jumatate de an incoace – atit guvernul laburist britanic cit si cel popular francez, de pilda, au actionat cam la fel din punctul de vedere al masurilor anticriza intreprinse, cu nuantele de rigoare, fireste.
Numai ca aceste interventii sunt deocamdata pe “hard” si nu pe “soft”. Discutiile economico-financiare le-au umbrit pe cele politice, mai importante din punctul meu de vedere.
Pina la urma, un guvern este o expresie politica si nu una tehnocrata, materializeaza un proiect politic si nu unul nascut in seminariile economice, isi dreneaza masurile in urma unui program electoral politic si nu dupa sfatul unor guru financiari.
Exact cum Marea Criza din anii 1929-1933 a reformulat pentru totdeauna capitalismul mostenit din secolele al XVlll-lea si al XlX-lea, poate ca actuala criza ii va determina pe marii decidenti si pe ideologii contemporani sa-si refomuleze doctrinar optiunile, aducindu-le in realitatea secolului al XXl-lea.
Aceasta este partea pozitiva a crizelor – sunt singurele “stari sistemice” care nasc in mod real premisele marilor schimbari si le fac acceptabile din punct de vedere paradigmatic. Cu alte cuvinte, dinamiteaza pattern-uri care altminteri se perpetueaza de la sine, desi, de facto, si-au epuizat demult valentele.
Eugen Ovidiu Chirovici
sursa: bloombiz
Adauga comentariu