Ieri s-a împlinit un an de la sinuciderea lui Aaron Swartz, activist politic şi pentru libertatea informaţiilor. E un moment care nu trebuie lăsat să treacă nemarcat, pentru că, indiferent cum interpretăm detaliile cazului, moartea lui voluntară e legată direct de o cauză extrem de importantă pentru societăţile contemporane şi binele nostru personal şi colectiv.
La sfîrşitul lui 2010 şi începutul lui 2011, Swartz a descărcat un foarte mare număr de articole ştiinţifice de pe JSTOR, cu intenţia de a le face publice. La cei 24 de ani pe care îi avea atunci, Swartz avea deja la activ mai multe acţiuni în favoarea libertăţii informaţiilor, cele mai importante fiind probabil implicarea în stoparea SOPA, proiectul de lege foarte dur şi abuziv de combatere a “pirateriei”, şi publicarea a 2,7 milioane de acte juridice care erau în teorie publice, dar în practică puteau fi accesate doar într-un mod foarte costisitor. De asemenea, era autorul unui scurt şi cuprinzător manifestîmpotriva îngrădirii accesului la informaţie şi cunoaştere.
Dacă pentru ultima acţiune, cea de publicare a actelor juridice, FBI-ul nu a reuşit, pînă la urmă, să găsească suficient temei legal ca să-l pună sub acuzare, pentru descărcarea articolelor de pe JSTOR procuratura a mers foarte dur, capetele de acuzare puse în seama lui Swartz totalizînd peste 50 de ani de închisoare plus o amendă uriaşă. În acelaşi timp, procuratura i-aoferit o condamnare la şase luni de închisoare cu condiţia recunoaşterii vinovăţiei. Dacă Swartz nu şi-ar fi recunoscut vinovăţia şi era condamnat, avocatul lui susţinea că procurorii ar fi cerut 7-8 ani de închisoare, alţi specialişti spun că ar fi putut să ia şi mai mult. Foarte semnificativ e şi că ancheta a fost preluată încă de la început de Secret Service, ceea ce spune multe despre importanţa acordată de guvern nu doar acestui caz, dar şi problematicii în general.
De ce această acuzare mai dură decît în cazul unor infracţiuni de vătămare corporală sau chiar ucidere, pe care orice om normal le-ar considera mult mai grave? În primul rînd pentru că e vorba de foarte mulţi bani, desigur. Editorii de publicaţii ştiinţifice fac profituri uriaşe: unul din cei mai mari, Elsevier, a avut în 2010 un profit de 724 milioane de lire sterline (aproape 900 de milioane de euro la cursul de atunci) şi o rată a profitului de nu mai puţin de 36%!!!
La banii ăştia, evident că firmele respective au influenţă politică serioasă, făcînd un lobby eficient pentru reglementări cît mai restrictive ale accesului la informaţii. Acelaşi Elsevier a promovat aceste restricţii nu doar pentru conţinutul produs în mod privat (oricum, şi mare parte din conţinutul ştiinţific are la bază bani publici, unul din principalele argumente ale lui Swartz în favoarea nevinovăţiei sale), dar şi pentru un proiect de lege aberant care ar fi eliminat complet accesul public la informaţia produsă pe bază de bani publici (o aberaţie care altfel oricum se întîmplă, într-o formă sau alta, în România în forme destul de brutale).
Iar dincolo de bani şi profituri e partea politică esenţială. Informaţia e putere la modul cel mai direct; toată informaţia, nu doar cea secretă, militară etc. De aceea SUA, ca super-putere globală, are şi cea mai agresivă şi paranoidă abordare a problemei: statul îşi permite oricîte abuzuri de tip NSA, cetăţenii nu au nici un drept în materie. Chiar dacă e vorba de alt tip de informaţii, tratamentul primit de Swartz din partea autorităţilor era mai degrabă din seria Assange, Manning şi Snowden.
Aşa cum au subliniat mai mulţi comentatori, reacţia de indignare faţă de cazul Swartz era greşită în măsura în care se baza pe ideea că Swartz a primit un tratament neobişnuit de aspru – dimpotrivă, asta e reacţia standard a autorităţilor americane faţă de acest domeniu, ceea ce, evident, e încă şi mai rău. Cum spunea şi Ovidiu Gherasim-Proca într-un articol foarte bun pe acest caz,
“Nu existența constrângerii și creșterea puterii statului în raport cu garanțiile individuale ale libertății civice ar trebui să ne alarmeze. Perioadele nefaste pentru principiul democratic al egalității politice nu sunt rare în istoria contemporană. Nou este faptul că politica statelor demo-liberale devine din ce în ce mai anti-civică și mai inumană, din ce în ce mai intens, din ce în ce mai des, sub justificarea unei stări de excepție perpetue. Această stare are ca suport un fel de dogmă a excepției continue.”
Poate că informaţia, un domeniu avangardist ca atare, ne indică discret direcţia pe care o va lua politica. Iar ce înţelegem din toată această caziuistică e că din multe perspective distincţia clasică dintre democraţia multi-partită, alegeri libere etc. şi nedemocraţie e cel puţin insuficientă, în măsura în care statele de orice tip luptă cu maximum de agresivitate pentru monopolul asupra informaţiei şi cunoaşterii, inclusiv împotriva propriilor cetăţeni. Aaron Swartz a dat un avertisment pe care nu îl putea da dacă îşi recunoştea nevinovăţia, iar avertismentul lui nu doar merită, din punct de vedere etic, toată atenţia noastră, dar avem şi tot interesul de a-l lua în seamă.
Autor: Ciprian Siulea
Sursa: Vox publica
Adauga comentariu