Am urmărit cu mare interes dezbaterea publică asupra protestelor referitoare la Roșia Motană. Textul acesta își propune să demaște și să denunțe câteva din manevrele argumentative adoptate de diverși comentatori pentru a delegitima protestele.
Aceste manevre trădează o teamă patologică de pluralism și dezacord- caracteristicile fundamentale ale unei democrații sănătoase. În plus, ele previn o dezbatere productivă ce ar putea traversa tranșeele ideologice și avea un impact politic real.
Enumăr mai jos trei tendinţe care mi s-au părut deosebit de problematice şi care sunt interdependente.
1. Elitismul epistemic. Nu de puţine ori demonstranţii sunt etichetaţi “hipsteri năuci/fără discernământ”, “biciclişti,” “fashionisti”, “ecologişti dezaxsati”, “istericii cu mediul,” “fanatici progresişti şi obscurantiști,” “buimaci care s-au trezit prea târziu”, “inocenţi”, etc. Ideea centrală este că aceşti cetăţeni sunt confuzi, nu ştiu ce vor, se contrazic, habar nu au despre ce este vorba sau sunt instabili psihic.
Adesea li se prezintă cu condescendenţă date ştiinţifice menite să îi amuţească, ignorând faptul că ştiinţa nu este niciodată neutră, mai ales dacă vorbim de probleme de mediu (să ne amintim modul în care ştiinţa este mobilizată în direcţii opuse de discuţia referitoare la schimbările climatice). Concluzia generală este că aceşti exaltaţi ar trebui ignoraţi sau compătimiţi pentru prostia lor.
Mulţi au reacţionat arătând că, de fapt, hipsterii şi ecologiştii ştiu ce vor. Problema pe care vreau să o semnalez aici este alta, este una de atitudine. Dacă descalificăm vocile cetăţenilor, pe motiv că nu au o idee foarte clară şi coerentă asupra problemei Roşia Montană, ne facem vinovaţi de elitism epistemic. Ori elitismul epistemic este în contradicţie cu principiile democraţiei constituţionale, conform cărora toţi cetăţenii au dreptul să se exprime public şi să fie ascultaţi cu respect. Ideea că doar vocile experte au autoritate în dezbaterea publică presupune că există răspunsuri corecte unice pentru toate dilemele politice ale unei ţări şi este profund anti-democratică.
2. Intoleranţa politică. Problema este însă şi mai complexă: nu este vorba doar de un elitism epistemic, ci şi de intoleranţă politică. Deligitimarea poziţiilor ideologice alternative liberalismului capitalist trădează o atitudine contrară pluralismului politic. Cu alte cuvinte, din moment ce te proclami liberal, nu mai poţi să excluzi vocile non-liberale din discuţie, căci te contrazici. Esenţa liberalismului este tocmai inclusivitatea dezbaterii publice şi toleranţa faţă de cel ce nu îţi împărtăşeşte opţiunile politice. Şi mai mult, liberalismul îţi cere să te pui în locul celorlalţi şi să îi asculţi cu atenţia cuvenită. O dezbatere plurală este semnul cel mai important al unei democraţii sănătoase.
3. Gândirea monolitică şi reducţionistă. Legat de punctele de mai sus, nu rar sunt prezentaţi protestatarii ca aparţinând unei stângi monolitice, uniformă intern, utopică şi, deci, periculoasă. Protestatarii nu sunt decât “nepoţii Comitetului Central”. “Lideri” sunt identificaţi şi denunţaţi că “marxişti”, “sectari”, “ideologi”, “anti-democrați”. “Protestatarii inocenţi” sunt avertizaţi să nu se lase pradă stângii care este pură “ideologie” (din nou, sindromul expertului şi tendinţa paternalismului moralizator). Imagini şi clipuri compromiţătoare inundă blogurile şi forumurile. O continuitate istorică, politică şi ideologică marchează traseul de la comunism la protestele recente. Orice voce de “stânga” în România este compromisă din start, datorită trecutului comunist. Diversitatea internă a protestelor, evidentă din multe rapoarte în presă, este ignorată pentru a asimila o critică a capitalismului autohton şi ecologismul comunismului şi chiar totalitarismului. Tonul moralizator – ce demonizează adversarul şi preferă maniheismul – tinde să depolitizeze o dezbatere care nu poate fi decât politică.
Deja mulţi analişti au răspuns acestei manevre retorice prin a arăta ce fel de capitalism este criticat pe stradă. Dacă ignorăm varietatea argumentelor, dacă ne pripim să caricaturizăm şi să ridiculizam vocile (nu vocea) ce transpiră din protestele 2013, dacă invocăm spectrul ingineriei sociale şi al fugii capitalului de câte ori ne confruntăm cu criticii corporaţiilor, nu contribuim nimic la calitatea dezbaterii publice şi ratăm oportunităţi de a ne mobiliza împreună şi de a trage guvernanţii la răspundere. Prin reducţionismul său nejustificat, prin neglijarea faptului că dezbatrea asceasta nu poate să nu fie politică şi ideologica, acest tip de argument nu face decât să submineze potenţialul civic protestelor.
Autor: Mihaela Mihai
Sursa: Think outside the box
Adauga comentariu