Miros de praf de puşcă lângă butoiul cu petrol al lumii

Vânt de război în Orientul Mijlociu. Laureatul Premiului Nobel pentru Pace Barack Obama îşi pregăteşte bombele pentru represalii la adresa Guvernului sirian în ceea ce pare a fi un plan de intervenţie limitat. Avertismentele legate de complicarea conflictului, după modelul războiului din Irak, nu lipsesc, după cum nu ştim care este strategia SUA legată de regiune. Acum, mărturiile din urmă cu zece ani ale fostului general american Wesley Clark, potrivit cărora Washingtonul are un plan extins de acţiune în regiune care cuprinde intervenţii militare în şapte ţări, capătă mai mult sens.

În cartea sa despre războaiele moderne, publicată în 2003, fostul şef al operaţiunilor NATO în Iugoslavia din 1999 relatează că pe 20 septembrie 2001, la numai 9 zile de la atentatele de la 11 septembrie, a vizitat Pentagonul pentru a vedea care sunt deciziile luate. A aflat de la un înalt oficial militar că SUA urmează să atace Irakul. “De ce?”, a întrebat Clark. “Nu ştiu”, a răspuns interlocutorul său. “Are regimul lui Saddam Hussein legătură cu atentatele?” “Nu. Nu ştim ce să facem cu teroriştii, dar avem o armată bună ca să putem doborî Guverne. Când ai un ciocan în mână, în jur toate îţi par a fi cuie.” Câteva săptămâni mai târziu, Clark a revenit la Pentagon. “Tot mai vrem să atacăm Irakul?”, l-a întrebat pe oficialul din Armata SUA. “Este mai rău de atât!”, a răspuns acesta. A ridicat o hârtie potrivit căreia urmau să fie atacate 7 ţări în cinci ani, începând cu Irakul, continuând cu Siria, Liban, Libia, Somalia, Sudan şi terminând cu Iranul.

Amânat de criza financiară şi de saturaţia opiniei publice internaţionale faţă de discursul belicos al lui George W. Bush, acest plan pare a fi reluat de Administraţia Obama. Nici de data aceasta nu există un consens internaţional la nivelul Naţiunilor Unite. Preşedintele SUA vrea să îl găsească măcar în interior. Într-un discurs ţinut sâmbătă, acesta a anunţat însă că va solicita aprobarea Congresului pentru intervenţia în Siria. “Trebuie să avem această dezbatere”, a spus Obama. Este un salt uriaş de la etapa războaielor nedeclarate purtate de Bush, contrar Constituţiei SUA, care spune că numai Legislativul are dreptul de a decide intrarea într-un conflict armat.

Pretextul războiului îl constituie presupusa utilizare a armelor chimice de către regimul lui Bashar al-Assad. Să dai ochii peste cap la folosirea acestui tip de armament când cutreieri oceanele lumii cu portavioane pline de avioane care pot semăna la fel de bine moartea este cel puţin ipocrit. Cauzele adevărate trebuie căutate pe tărâmul geostrategic şi în zona controlului resurselor. “Adevărul despre Orientul Mijlociu este acela că dacă nu ar fi avut petrol acolo, ar fi fost ca Africa”, spunea acum doi ani generalul Clark.

Fostul candidat la Preşedinţia SUA, Ron Paul, a declarat săptămâna trecută pentru Fox News că presupusa utilizare a armelor chimice de către regimul sirian reprezintă o înscenare. “Assad nu cred că este un idiot. De ce ar fi făcut acest lucru ştiind că are toată atenţia îndreptată asupra sa?” Ron Paul a amintit că SUA a rămas aliat cu Irakul lui Saddam Hussein chiar şi atunci când acesta a utilizat, la sfârşitul anilor ’80, arme chimice importate chiar de la americani. “Este propagandă de război”, a adăugat acesta amintind câte minciuni au fost spuse de oficialii americani în argumentarea unor intervenţii militare. SUA nu ar trebui să continue să se îndatoreze pentru a purta războaie departe de casă, cu atât mai mult cu cât există riscuri ca un astfel de conflict să poată degenera. Ce s-ar întâmpla dacă printr-un accident 100 de militari ruşi ar fi omorâţi?, întreabă Ron Paul, subliniind că istoria arată că multe războaie se escaladează de la astfel de evenimente neprevăzute. Marea majoritate a americanilor sunt împotriva acestei imixtiuni, iar din punct de vedere moral, SUA nu au de ce să se amestece într-un război civil aşa cum au fost o mulţime în ultima mie de ani în respectiva regiune, a conchis fostul congresman de Texas.

Rămâne de văzut către ce concluzie va conduce dezbaterea publică americană asupra problemei siriene în următoarele săptămâni. Până atunci, ne doare mai mult care va fi poziţia României. Deocamdată aceasta este, mai degrabă, contradictorie. Abordarea mai degrabă prudentă afişată de preşedintele Traian Băsescu pare momentan decizia corectă. Se pare că aceasta este influenţată nu numai de relaţiile tradiţionale dintre cele două ţări sau de faptul că sunt informaţii potrivit cărora sunt 10.000 de cetăţeni români care trăiesc în Siria sau au căsătorii mixte. România pare a fi fost lăsată de SUA ca ultimă punte neoficială a contactelor diplomatice rupte între Washington şi regimul de la Damasc, aşa cum se întâmplă în fiecare război. În această ecuaţie trebuie să includem şi aspecte ce ţin de serviciile secrete. Există un “folclor” potrivit căruia mulţi dintre reprezentanţii celulei siriene în Balcani sunt agenţi dubli, fiind recrutaţi şi de serviciile speciale româneşti.

Pe o hartă publicată la sfârşitul săptămânii trecute de furnizorul de informaţii şi prognoze geostrategice Stratfor, România este inclusă, alături de Marea Britanie, Germania, Olanda, Suedia, Spania şi Portugalia în rândul ţărilor care sunt dispuse să sprijine o intervenţie militară în Siria în cazul în care ar avea date suplimentare de la inspectorii ONU asupra utilizării armei chimice. Italia condiţionează acest suport de o rezoluţie a Naţiunilor Unite, iar Ungaria, Grecia şi Bulgaria sunt indecise. Deocamdată SUA au susţinere necondiţionată din partea Franţei şi a Turciei, în timp ce Finlanda, Polonia şi Republica Cehă resping ideea conflictului armat. Probabil că ar trebui să ne ţinem departe, în continuare, de acest război. Dacă membri ai establishment-ului SUA se îndoiesc de această decizie, cu atât mai mult ar trebui România să o facă, pentru că nu are nimic de câştigat. Sau credeţi că dacă ne urcăm cu arme şi bagaje în tabăra războinicilor americani ne vom înfrupta din petrolul din regiune?

autor: Adrian Panaite
sursA: curierulnational.ro