Eşecul Nabucco este eşecul lui Traian Băsescu

Orice dezastru, orice problemă şi orice eşec au un nume şi un prenume. Pentru România, dezastrul Nabucco are numele lui Traian Băsescu.
În interviul acordat de preşedintele României postului nostru de radio în 2012, Traian Băsescu a explicat clar că proiectul Nabucco, fiind un „proiect european” este prioritar pentru România. În consecinţă, România a rămas unica ţară care a păstrat fidelitatea acestui proiect, în timp ce toate ţările din jur au ales opţiunea participării la proiectul South Stream, păstrând deschisă opţiunea participării şi la Nabucco. În consecinţă, România a rămas fără reduceri la preţul gazului rusesc, în timp ce Serbia, Bulgaria şi Ungaria au obţinut reduceri substanţiale (de la 10% în sus) şi vor obţine câteva miliarde de euro pe an din taxe de tranzit. România va plăti foarte scump pentru dorinţa lui Traian Băsescu de a fi mai catolic decât papa şi mai rusofob decât Jose Barroso.

Analizând eşecul Nabucco, cotidianul.ro a titrat că „ţările din proiectul Nabuccoerau prea mici pentru un joc atât de mare ” ceea ce este o interpretare eronată a evenimentelor, deşi va fi foarte populară în rândul „experţilor” din România. România s-a şters singură de pe harta energetică a Europei. Problema Nabucco nu a fost niciodată o problemă a dimensiunii, ci o problemă a inteligenţei. Traian Băsescu, la fel ca şi o bună parte din USL, au mizat pe ideea că Nabucco este susţinut de SUA şi de Uniunea Europeană, iar dimensiunea „osului” pe care aceste două mari puteri le vor arunca României va fi mai mare dacă politicienii de la Bucureşti vor lătra mai intens în direcţia Gazprom. Traian Băsescu a avut în jocul Nabucco o miză colosală şi această miză a fost pusă pe seriozitatea intenţiilor SUA şi UE. Băsescu a pierdut un important pariu geopolitic. Seriozitatea suportului american pentru Nabucco s-a văzut prin faptul că la Baku a fost trimis senatorul Lugar care a muncit din greu să facă lobby pentru acest proiect. Probabil, azerii au fost profund impresionaţi de insistenţa acestei fosile grăitoare, dar efectul a fost la fel de nul, ca şi în cazul statuii tatălui actualului preşedintelui azer, Geydar Aliev, un fost general KGB, care a fost amplasată într-un parc din Bucureşti.

În decembrie 2012, Vocea Rusiei a publicat un articol în care se explica faptul că întregul clan al politicienilor rusofobi „de şcoală veche” a fost dat la o parte de la conducerea politicii externe americane şi că aceştia, inclusiv Hillary Clinton şi senatorul Richard Lugar, nu mai au influenţa de odinioară. Prohodul pentru Nabucco s-a cântat odată cu începerea celui de-al doilea mandat al lui Barack Obama care are nevoie de o relaţie bună cu Rusia. În contextul acestei necesităţi geopolitice, faptul că România a fost din nou victima a unei trădări americane, este regretabil, dar nu are vreo importanţă strategică pentru Washington. Toate ţările care au avut la conducere personaje raţionale au avut posibilitatea să se reorienteze şi SUA nu răspunde pentru consecinţele prostiei celor care nu au făcut acest lucru.

Acum, o parte din presa românească se aşteaptă ca Rusia să curteze România în privinţa racordării la South Stream şi să „intensifice presiunea mediatică” prin intermediul postului Vocea Rusiei. „Adio Nabucco! Aşteptăm oferta energetică South Stream?” titrează Adevărul, precizând că „odată cu eşecul proiectului Nabucco, ne aşteptăm ca Rusia să reactiveze mediatic South Stream”. În acelaşi sens acţionează şi Victor Ponta care a obţinut o ofertă preliminară pentru livrarea gazelor din Kazahstan printr-o extensie South Stream spre România. Din start, trebuie precizat faptul că în condiţiile în care Gazprom deja a plătit Bulgariei, Ungariei şi Serbiei pentru participarea la South Stream, racordarea României la South Stream se transformă dintr-un drept într-un privilegiu politic şi economic. Privilegiile nu se obţin peste noapte şi nu se dau gratis. În articolele viitoare vom discuta pe larg despre privilegii, costurile acestora, despre culisele eşecului Nabucco şi despre visele deşarte ale unor politicieni care încă nu doresc să recunoască că atât gazele de şist (care nu există) cât şi gazele din Marea Neagră (care există, dar puţine) nu mai aparţin românilor.

Autor: Valentin Mândrăşescu

Sursa: romanian.ruvr.ru