Pentru a răspunde din capul locului la întrebarea din titlu, ar fi nevoie de cel puţin câteva zeci de ani. Pare o variantă pesimistă, dar trebuie să luăm în calcul şi vechimea năravurilor… Uitându-se în urmă cu mai bine de un secol, profesorul de istorie Bogdan Murgescu observă că în majoritatea perioadelor, elitele româneşti au avut o grijă mai mare pentru interese specifice în detrimentul binelui public. De aici şi rămânerea în urmă a ţării din punctul de vedere al indicatorilor sociali. Poate că nu întâmplător, alfabetizarea a venit la noi mai târziu, a spus Murgescu în cadrul unei mese rotunde organizate la începutul acestei săptămâni de reprezentanţa din România a Comisiei Europene şi Fundaţia Friedrich Ebert.
Valentin Lazea, economist-şef al BNR, remarcă persistenţa unei gândiri în rândul establishmentului românesc potrivit căreia România se poate dezvolta, chiar şi dacă cei mai mulţi dintre oameni o duc rău. De aici şi o lipsă de preocupare pentru “talpa ţării”, evidentă şi în ultimul sfert de veac.
Dacă ar fi lăsaţi în plata Domnului, tot ar mai fi ceva. Problema este însă că populaţia, aşa slab productivă cum este, încă este spoliată în folosul unor elite privilegiate. Instrumentul? Statul. Cel puţin, aceasta este concluzia lui Valentin Ionescu, fost ministru al privatizării la sfârşitul anilor ’90. “Statul român este un stat de colectare a rentelor”, a declarat acesta. Statul nu face decât să asigure privilegii unei minorităţi în detrimentul celorlalţi. Cei aflaţi în fruntea instituţiilor sunt preocupaţi să ajute pe cineva, în timp ce restul nu contează.
Din dezbaterea la care am asistat, nu am rămas lămurit dacă statul român este unul puternic întrucât facilitează spolierea sistematică şi eficientă a cetăţenilor în folosul unor “pături superpuse” (şi folosind acest termen al lui Eminescu ne dăm seama cât de veche este problema) sau dacă este unul slab întrucât permite parazitarea sa de către categorii prădătoare. În oricare dintre variante, concluzia pare a fi aceeaşi: nu funcţionează întru binele public şi nici sens istoric de vreme ce rămânem în urmă.
Dilema este formulată de Cristian Pîrvulescu, conferenţiar la SNSPA, cu trimitere la istoria antedecembristă. Se pune întrebarea dacă atunci aveam un stat atotputernic sau dacă acesta era un stat într-atât de slab încât fusese acaparat până la desfiinţare de Partidul Comunist.
Deocamdată reţinem paradoxul formulat la masa rotundă de Elena Dumitru, fost ministru al Muncii în Guvernul Năstase: “Avem un stat slab, chiar dacă este lăbărţat.” Instituţiile statului sunt “slabe şi extractive”, spune Bogdan Murgescu. Extragerea de rentă pare a fi principala funcţiune a statului român, şi asta de peste un secol. “Marea problemă a României este cea a instituţiilor; acestea nu numai că sunt slabe, dar oferă foarte largi flancuri pentru extracţie ilegitimă de profit”, întăreşte profesorul specializat pe istoria economiei.
Eşecul din ultimii 20 de ani în formarea unor pieţe interne concurenţiale şi a unei clase antreprenoriale veritabile poate fi pus pe seama existenţei elitelor extractive şi a statului parazitat. “Totul este făcut în aşa fel încât unii să câştige, iar alţii să piardă”, spune Valentin Ionescu, subliniind că sistemul nici nu oferă vreo compensare celor care pierd. Intervenţionismul de stat nu vizează apărarea celor slabi, ci tocmai conservarea acestui sistem. Aşa se face că a fost împiedicată formarea capitalului privat.
Întreg cadrul este distorsionat pentru că trebuie să protejeze pe cineva. De aici şi lipsa de performanţă a economiei naţionale. Majoritatea acesteia este necompetitivă, împărţită între unii care câştigă bani din relaţii privilegiate şi alţii care abia supravieţuiesc. Soluţia lui Ionescu? Statul să reducă din funcţii; să se redimensioneze. Astfel, va lăsa altora resursele ca să hotărască ce au de făcut. De vreme ce statul a demonstrat de atâtea ori că le alocă prost, nici nu ar fi vreun avantaj să i le mai lăsăm pe mână. “Este un sistem care trebuie – dar nu ştiu dacă poate fi – distrus; în orice caz, mecanismul trebuie atacat”, conchide fostul ministru.
Varianta de mai sus nu este de ici de colo. Nu înseamnă neapărat abdicare. Un stat este puternic prin prestigiu, prin predictibilitatea strategiilor sale, prin statura instituţiilor, prin eficienţă, prin calitatea, claritatea şi supleţea cadrului legal şi de reglementare pe care îl oferă actorilor privaţi. Ceea ce ar fi de dorit în societatea românească – competitivitate mai mare şi onestitate – nu poate fi îndeplinit cu un sistem care cultivă taman valorile opuse. “Statul are mari hăuri de eficienţă şi propensiunea de a-i servi pe prădători”, este una dintre concluziile profesorului Murgescu. De ce să marşăm pe aceeaşi ineficienţă!? De ce să îi hrănim pe prădători?…
autor: Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro
NU se cunoaste si NU se stie, inca, definitia clara si corecta a STATULUI; dovada este ca si acum se constata ca avem un stat slab si institutiile statului slabe, incompetente, necompetitive si ineficiente, platite, din greu, din banul public, de contribuabilul roman. Avem nevoie, imediat, de un STAT puternic, modern, suplu, eficient, onest, competent si competitiv; restructurarea, imediat, a STATULUI, este un proces extrem de complex, anevoios si de lunga durata, dar trebuie demarat si continuat, cu cea mai mare seriozitate, acest proces; altfel vom ramane tot la acest nivel de discutii, pereri, opinii, dezbateri sterile, datul cu presupusul, constatari, doar, de tot felul de personalitati si autoritati avizate in domeniu, istorici, ministri, analisti, profesori, etc.
depinde ce intelegem prin stat .
Un stat puternic si eficient poate fi si un instrument opresiv ce limiteaza libertatile sociale in numele ordinii publice si al protectiei impotriva ” terorismului”
de pilda . sincer nu-mi doresc un asa fel de stat . Eu merg pe mana democratiei participative si va asigur ca atunci cand cetateanul isi asuma responsabilitati si nu mai asteapta pomana de la statul “puternic” atunci lucrurile se vor misca altfel.