Islanda nu este condusă de austeritate, în 4 ani a ţesut un New Deal artistic care a transformat cultura în cel de-al doilea sector cu greutate în PIB, cu un impact de aproximativ 1 000 de milioane de euro pe an. Țara are o rată a şomajului de 5,7% şi o creştere de 3% şi poate fi mai mult decât o alternativă bancară.
Dacă în general se interpretează colapsul financiar suferit de Islanda în 2008 drept un laborator pentru întrebări şi răspunsuri despre criză, ar trebui să se noteze şi unele soluţii. Spre deosebire de sudul Europei, unde tăierile şi creşterile de impozite au vizat mai ales cultura, din 2008 această ţară de 320 000 de locuitori și mărimea Portugaliei s-a axat pe sectorul industriilor creative.
Impactul economic al acestei activităţi (în jur de 1 000 de milioane de euro) îl dublează astăzi pe cel al agriculturii şi se găseşte doar în urma legendarei maşini de exportat cod (şi alte produse provenind din mare) către lumea continentală, prima industrie a insulei. Toate acestea datorită, în parte, unei femei micuţe de 37 de ani – ministrul Culturii – care a făcut totul timp de patru ani la guvernare şi nu a permis să i se spună: “De ce să dăm bani artiştilor?” Dimpotrivă, i-a transformat în protagonişti ai recentului succes economic.
Memorie scurtă
Astăzi rata şomajului este de 5,7% şi ţara creşte cu un ritm de 3%. Este adevărat că s-a devalorizat moneda şi s-a evitat salvarea băncilor plătind datoria lor externă. Dar mare parte din îmbunătăţire se datorează şi succesului acestui New Deal artistic. Și totul poate să se schimbe pe 27 aprilie, când Islanda înfruntă primele alegeri după ce ţara sa a început să depăşească criza. Memoria este scurtă. Partidul Conservator, aflat la conducere când totul s-a dus pe apa sâmbetei (bursa a scăzut cu 90% şi PIB-ul a pierdut 7 puncte), este astăzi favoritul în sondaje. Coaliţia formată de Partidul Verde şi Social-Democraţi, din care face parte premierul Jóhanna Sigurdardóttir (prima femeie ce a ocupat acest post), nu are o sarcină uşoară.
Titulara de la Cultură, Katrín Jakobsdóttir, cea mai carismatică figură a guvernului, nu o ascunde. Primeşte echipa El País şi face un rezumat al mandatului său, ce se învârte în mod simbolic în jurul construcţiei spectaculosului Harpa, un incredibil auditoriu în portul Reykjavík care se vede din biroul său. Când a venit criza, proiectul a paralizat. Ea s-a încăpăţânat să-l convertească într-o metaforă a ceea ce pregăteau: să creeze bogăţie prin intermediul dezvoltării artelor.
“Vedem cultura precum baza industriilor creative, o parte tot mai importantă a economiei noastre. Când am fost numită ministru, am înfruntat acest lucru de parcă ar fi fost o chestiune de supravieţuire. Și asta încerc să bag în capul oamenilor: cultura este un factor economic foarte important. Banii pe care îi generează sunt la fel de mulţi precum cei generaţi de industria aluminiului”.
Fonduri pentru proiecte culturale
Guvernul a tăiat elemente din structura sa. A subţiat ministerele şi cheltuielile fixe. Dar a crescut fondurile pentru proiectele culturale independente. Un amestec public/privat foarte inteligent, dar care, în niciun caz, nu presupune renunţarea statului la o gestionare a culturii şi a educaţiei.
Muzica era deja în exces. 80% din tineri (mai ales în sate) studiază un instrument şi învaţă să solfegieze. Și asta se traduce în decenii de formaţii cu prestigiu internaţional. Natura continuă să fie prima atracţie pentru turişti. Dar 70% dintre tineri, potrivit unei sondaj recent, vin aici pentru muzică. Asta se ştia deja în 2006 când s-a creat un organism pentru promovarea muzicii islandeze, condus de Sigtryggur Baldursson, fost baterist al Sugar Cubes, formaţia alături de care a început Björk şi datorită căreia a apărut legenda muzicii islandeze. Potrivit acestui organism, 43 de formaţii au cântat anul trecut în afara Islandei.
În paralel, industria de software şi a jocurilor video creşte în mod exponenţial. “Este un derivat al culturii şi dă mult de muncă oamenilor din sector, precum desenatorilor”, explică ministrul. Pentru cinematografie, o nouă lege rambursează costul oricărui film turnat în Islanda producătorilor săi. Ridley Scott a mers aici să filmeze Prometheus, aşa cum Darren Aronofsky a făcut cu Noah.
Un model ce se poate exporta
Dar când totul însemna şampanie şi drum liber la credite, mulţi pronosticaseră deja că acesta era singurul drum pe care îl putea urma Islanda. Andri Magnason a scris în 2006 Dreamland: A self-help manual for a frightened nation (Tărâmul visurilor: Un manual de auto-ajutor pentru o naţiune speriată, lucrarea nu a fost tradusă în limba română). O carte unde se denunţa un model economic bazat pe banii obţinuţi uşor din speculaţie. “În timpul anilor de boom guvernul şi-a concentrat eforturile pe extinderea băncilor, aluminiu şi energia hidraulică distrugând natura. Unii doream să vedem o economie bazată pe creativitate, nu pe banii făcuţi uşor”. Așa că a existat o stranie alianţă între protectorii naturii şi “tocilarii calculatoarelor”, aminteşte Magnason.
Björk şi alte figuri cheie ale insulei i-au dat atenţie. “Aşa că atunci când a venit criza a existat o mişcare puternică în care erau implicaţi mulţi tineri”. S-au creat grupuri de lucru într-un aşa-numit minister al ideilor, o fostă fabrică de la periferia oraşului Reykjavík. Dar Magnason recunoaşte importantul rol al guvernului. “S-au dezvoltat teatrele, a înflorit piaţa literară (60 de scriitori primesc sprijin timp de un an), producţia cinematografică a crescut, precum şi scena muzicală. Și tot acest sprijin s-a multiplicat în economie. Artele nu sunt un proiect paralel economiei bune, sunt baza sănătăţii sale.” Și de ce oamenii se gândesc să voteze din nou Partidul Conservator ? “Le e dor de ale lor Range Rover”, rezumă muzicianul Ólafur Arnalds într-o cafenea din Reykjavík.
Mai rămâne şi îndoiala posibilităţii exportării acestui model în ţări precum Spania şi Italia, care au de 150 de ori populaţia sa. Unde problemele economice păstrează de asemenea această proporţie. Magnason crede că da. “Se poate aplica în majoritatea locurilor. Problema în Europa, mai ales în Italia şi Spania, e reprezentată de toţi aceşti tineri care nu fac nimic sau care se găsesc în ciudata situaţie de a nu li se fi găsit un rost nici de guvern nici de industrie. Așa nu se vor folosi de creativitatea lor”. Poate că este nevoie să se atingă pragul de jos.
Autor: Daniel Verdú
sursa: EL PAÍS // presseurop.eu
Adauga comentariu