În februarie 2009, eseul Rise of the Red Tories (Ascensiunea conservatorilor roșii) scris de filozoful britanic Phillip Blond, publicat in revista „Prospect Magazine” din Londra, a declanșat o dezbatere la nivel transatlantic referitoare la incapacitatea manifestată în plan politic, atât la nivelul stângii, cât și al dreptei, de a aborda cele mai presante probleme sociale cu care ne confruntăm. „Suntem o națiune bipolară – scria Blond – un stat birocratic și centralizat care conduce în mod deficient niste cetățeni din ce în ce mai fragmentați, mai lipsiți de putere și izolați”. Fiecare dintre cele două sfere ale spectrului politic a cunoscut propria revoluție. Revoluția culturală inițiată de liberali a răsturnat valorile tradiționale si a instituit guvernul drept sursă a tuturor beneficiilor. Conservatorii au jurat credință pieței, venerând capitalismul ca arbitru al valorilor fundamentale. În acest mod, ambele direcții au condus la înrobirea individului față de forțe inaccesibile lui și la desființarea instituțiilor intermediare care îi asigurau odată stabilitatea și beneficiile.
Apelul lui Blond în sensul promovării unei mișcări civice dinamice bazate pe asociere a condus la scrierea unei cărți, Red Tory, apărută de curând în Anglia. „Termenul «roșu» semnifică preocuparea pentru nevoile celor dezavantajați și susținerea justiției economice; «Tory» desemnează ideea de virtute, de tradiție și prioritatea binelui”.
În timpul unui turneu de conferințe susținut recent de Blond în America, columnistul David Brooks de la New York Times a constatat că, în America, disprețul tot mai accentuat manifestat față de clasa politică a căpătat o expresie mai mult libertariană prin mișcarea recentă „Tea Party”, dar a recunoscut și faptul că asociația civică ar putea fi mai eficientă în restabilirea încrederii publice.
Oferim aici o mostră de conservatorism roșu, însoțită de o analiză a posibilității ca aceste idei să capete adeziune în S.U.A. – sau dacă ar trebui chiar să fie adoptate.(Introducere preluata de pe www.amconmag.com)
“Trăim într-o societate care se află pe o pantă a decăderii. Cunoaștem tot mai puține unii despre ceilalți. Trăim singuri și mâncăm singuri, deseori în compania unui televizor sau a unui computer, nu a unui om. Dacă ne căsătorim, durata unei relații obișnuite scade cu fiecare an.
În lumea anglo-saxonă, am abandonat vechea și susținuta preocupare față de soarta tinerilor. Bunicii noștri își pot aminti vremurile fericite când mătușile și unchii, nepoții și nepoatele alcătuiau împreună țesătura unei societăți stabile, mutualiste. Aproape jumătate dintre copii se nasc în afara căsătoriei. Mulți copii cresc fără tată, alții sunt total privați de iubirea unui părinte. Tinerii care provin dintr-un astfel de mediu, lipsiți de o educație reală în privința virtuților publice și private, sunt seduși cu ușurință de iluzia ademenitoare a consumului pe care nu și-l pot permite. Străini de idealurile de iubire și fidelitate, ei acționează fără să știe ce înseamnă angajamentul, disciplina și responsabilitatea. Aceste deficiențe necorijate, specifice adolescenților de acum, devin mai târziu deprinderile unui adult și sunt menite să ruineze vieți, formând niște oameni incapabili de a stabili legături unii cu ceilalți.
Pe bărbați, mai ales pe cei care se află pe treapta de jos a scării sociale și care ratează în mod constant posibilitatea de a avansa în educație și carieră, îi așteaptă o viață eșuată la marginile societății. Pentru tinerele femei de succes, studiile și realizarea în carieră devin semnele care anunță un viitor fără copii. Nimeni nu ar alege și nu i-ar dori cuiva un astfel de mod de viață, mai cu seamă întrucât conduce la epuizarea vieții domestice și la terifianta situație de a îmbătrâni singur. Pretutindeni, legăturile care ar trebui să unească oamenii se destramă, iar fundamentul unei existențe liniștite și fericite este subminat.
Ce anume stă la originea acestei degenerări? Privind înapoi spre ultimii 30 de ani, am putea considera că de vină sunt numărul mai mare al orelor pe care familiile trebuie să-l aloce muncii – dată fiind necesitatea ca, în cele mai multe familii, ambii adulți să muncească pentru a-și asigura traiul –, nivelul ridicat al datoriilor private, lipsa siguranței unui loc de muncă, neîncrederea în instituții și suspiciunea pe care o purtăm unii față de ceilalți. Societatea noastră a devenit precum o scară ale cărei trepte se ridică tot mai mult astfel încât devine tot mai dificil să o urci. Cei aflați în vârful scării s-au delimitat rapid de restul oamenilor prin practicarea unui capitalism de stat care le servește interesele egoiste, care nu are la bază niciun fel de valori etice și care există doar pentru a-și finanța propriile excese. Oamenii din clasa de mijloc sunt striviți de birocrație și de efortul de a a-și ajusta salariile stagnante la necesitățile ridicate. Cei din straturile de jos sunt mai izolați și mai disprețuiți decât oricând.
Dar oricât de decisivi sunt acești factori, nu ei stau baza dezastrului social pe care îl trăim și pe care, în mod ciudat, oamenii îl văd tot mai mult ca pe o situație normală. O societate mai sănătoasă ar fi rezistat acestor tendințe. O societate care s-ar fi întemeiat încă pe familii puternice ar fi putut dezvolta un stil de viață care să asigure baza economică a familiei, nu să o submineze. Dacă am fi trăit încă într-o societate în care vecinii se cunosc unii pe ceilalți, am fi avut și acum comunități pe care oamenii să se poată bizui și instituții care să răspundă nevoilor noastre, și nu cerințelor birocratice ale unui stat ostil și îndepărtat.
Comunităților mutualiste le-au luat locul indivizii pasivi
Însă prin privilegierea unor stiluri de viață alternative, prin prioritatea acordată politicilor minoritare și prin acapararea piețelor de către monopoluri, am distrus societatea care ne-ar fi oferit stabilitate. Nu ne mai miră că, într-o lume în care respectul față de norme, conduita civică și noțiunea de bine comun au încetat să existe, oamenii frământați de griji și izolați apelează la statul din ce în ce mai mai autoritar pentru a le impune ordinea pe care nu și-o mai pot asigura ei înșiși.
Decăderea culturii noastre este înțeleasă cel mai clar ca rezultat al dispariției societății civile. Rămân doar două puteri: statul și piața. Nu mai există, în mod eficient și independent, guvern local, biserici, sindicate, societăți cooperatiste sau organizații civice care să opereze la nivel de comunitate. În trecut, aceste instituții funcționau ca mijloace prin care oamenii obișnuiți își exercitau puterea. Acum comunităților mutualiste le-au luat locul indivizii pasivi și izolați unii față de ceilalți. Sferele civile fie au dispărut, fie au devenit aservite statului dictatorial sau pieței monopolizate.
Nici stânga, nici dreapta nu pot oferi o soluție, întrucât ambele ideologii s-au prăbușit pe măsură ce s-au evaporat distincțiile dintre ele. Cei care văd în individualismul libertarian esența gândiri de dreapta curente se apropie, în fond, de o concepție extrem stângistă ce își are originea in gândirea lui Rousseau, care susținea ideea că societatea a fost inițial o inchisoare. Teoria socială a lui Rousseau a fost cea care a impus unei lumi diverse constrângerea de a se conforma voinței generale – care nu reprezintă decât același individualism exagerat de acum –, contribuind astfel la declanșarea terorii roșii raționaliste și seculare a Revoluției Franceze. În definitiv, orice interpretare în sens anarhist a individualității presupune, în scopul realizării ei sociale, existența unui stat autoritar care să controleze forțele ce sunt dezlănțuite. Colectivismul și individualismul nu sunt decât două fețe ale aceleiași monede devalorizate. Istoria modernității recente s-a constituit din oscilația dintre stat și individ, fapt care a condus treptat la erodarea asociației civile – aceasta reprezentând, în fond, singura piedică împotriva alunecării spre una dintre cele două extreme.
Individualismul libertarian contemporan și colectivismul de stat sunt două realități care s-au zămislit una din cealaltă
În 1960, Noua Stângă, pentru a se opune statului autoritar instaurat tot de stânga, a pledat pentru crearea unei zone personale ce nu poate fi controlată, care să permită repudierea tuturor normelor și a contribuit la propagarea ideii nocive a eliberării prin utilizarea drogurilor și prin experimentarea sexuală. Însă atunci când acești exponenți ai Noii Stângi militau pentru experimentarea plăcerii ca mijloc de eliberare pentru toată lumea, ei nu opuneau rezistență controlului din partea statului. Prin promovarea unei libertăți fără limite și a unei vieți lipsite de responsabilități, ei au subminat toate structurile autonome prin care ar mai fi fost posibilă autoconducerea, lăsând în urmă moștenirea îngrozitoare a unui individualism anarhic care reclamă existența autoritarismului etatist ca unică modalitate de restabilire a ordinii și de menținere a societății. Individualismul libertarian contemporan și colectivismul de stat sunt două realități care s-au zămislit una din cealaltă, fiind în mod fatal legate între ele, legătură menită să conducă la ruinarea clasei de mijloc, precum și la distrugerea vieții și a economiei cetățenilor uniți asociativ.
Mi-a devenit clar acest scenariu când mi-am dat seama că prietenii mei afiliați stângii nu cred în mod real în comunitate. Ei cred doar în libertatea opțiunii. Ei susțin avortul pentru că îl consideră un drept legitim, reflectând adevărata autonomie personală. Dar, în același timp, consideră vânătoarea de vulpi un lucru monstruos, care trebuie în mod ferm contestat. Fără îndoială că aceeași relaxare a legii este promovată în Statele Unite.
Stânga nutrește un dispreț profund și stăruitor față de valorile permanente, tradiționale, o desconsiderare față de orice este consacrat. În cartea sa, A treia cale – carte apărută în perioada posterioară revoluției inițiate de Blair în Anglia –, Anthony Giddens vorbește despre modul cum un nou cosmopolitanism va elibera omul de constrângerile naturale, încercând să arate că minunata noastră Anglie văzută în acest mod încarnează ideea emancipării permanente față de tabuuri și constrângeri. Potrivit susținătorilor radicali ai politicii lui Blair, trebuie să ne reinventăm permanent, printr-o afirmare rebelă care să șteargă trecutul cu buretele, să avem posibilitatea unui nou început printr-un act neîncetat al liberei alegeri – atât timp cât o astfel de acțiune nu este îndreptată într-o anumită direcție sau spre un anumit scop. Nimănui nu trebuie să i se spună ce să aleagă întrucât actul moral în cadrul paradigmei contemporane nu este reflectat prin ceea ce alegi, ci prin actul în sine al alegerii. În definitiv, a alege înseamnă a reactualiza și a repeta ideea de individualitate izolată, atomizată.
Foarte frecvent, dreapta contemporană vede lucrurile exact în același mod, dar își exprimă viziunea în termeni economici. Din perspectiva lor, factorul dominant în sfera economică îl reprezintă individul condus de propriile interese. „Mâna invizibilă” are rolul de a mijloci distribuirea bunurilor și de a aloca resursele în funcție de sistemul prețului și de ciclul de piață eficient. Dar această piață „liberă” a condus la o centralizare masivă de capital și la alimentarea unui balon a cărui dilatare și contracție dezastruoasă s-au produs cu susținerea statului.
A fost denunțată agenda lor comună cuprinzând libertarianismul cultural de la care se revendică stânga și libertarianismul economic susținut de dreapta. Nu există, în realitate, nicio diferență între ele, întrucât ambele susțin aceeași ideologie liberală denaturată.
Renașterea unui Conservatorism reprezentând interesele întregii națiuni
Prăbușirea acestei ideologii s-a produs în Anglia când David Cameron a fost ales lider al conservatorilor și a început să utilizeze expresia „Anglia destrămată” pentru a se referi la dezintegrarea pe care o cunoaștea societatea noastră. Conservatorii au abordat, dintr-odată, tema justiției sociale, iar conservatorismul susținut de aceștia nu avea nimic în comun cu forma falimentară a „conservatorismului compătimitor”. Era vorba despre renașterea unui Conservatorism reprezentând interesele întregii națiuni (One Nation Toryism), ce își propunea în mod serios să răspundă necesităților jumătății de jos a populației.
Acest conservatorism a fost atacat virulent de către stânga. Jurnaliștii liberali s-au găsit puși în dificultate: „E o absurditate. Viețile oamenilor săraci merg bine. Vai! Nu putem spune asta; reprezentăm aripa stânga. Nu este vorba de o scindare, ci de o diferență. Dacă există oameni care vor să aibă șapte parteneri într-o săptămână și să ia droguri în fața copiilor lor, aceasta este alegerea lor. Dar stați puțin, aceast lucru nu poate fi ceva bun. Atunci vom evita să vorbim despre asta”. Stângiștii au fost prinși pe picior greșit, iar conservatorii, care nu avuseseră șansa să ajungă la putere în cursul ultimelor trei scrutine și puteau foarte ușor să piardă din nou, s-au ridicat în fruntea listelor prin adoptarea politicii justiției sociale.
Ceea ce s-a întâmplat nu este un fapt total nou. În timpul secolului al XIX-lea, conservatorii erau cu mult mai combativi și mai interesați de cauza oamenilor săraci decât erau liberalii. Conservatorii au fost cei care au condus, în mare parte, campania împotriva sărăciei; ei protestau fata de condițiile pe care clasa muncitoare formată din oamenii albi le suportau în fabricile unde munceau, condiții asemănătoare cu cele ale sclavilor negri și tot ei au fost cei care au pledat pentru reducerea orelor de muncă. De asemenea, prin legislația industrială implementată, ei s-au opus liberalilor care obligau femeile și pe copiii să muncească 16 ore pe zi.
Conservatorii trebuie să revină la ideile susținute de William Cobbett, Thomas Carlyle și John Ruskin, care criticau autoritarismul etatist și denunțau efectele nocive ale capitalismului axat pe interesele egoiste. Ei atrăgeau atenția asupra consecințelor culturale ale industrializării: crearea unei mase de oameni deposedați, obligați să muncească la limita subzistenței, privați de orice posibilitate de propășire culturală. Apoi a urmat, în 1912, cartea lui Hilaire Belloc, Statul servil, un adevărat tur de forță, în care autorul denunța modul cum atât capitalismul, cât și socialismul au instituit relația sclav-stăpân. Capitalistul monopolizează pământul, proprietatea și capitalul, constrângându-i pe oamenii care se bucurau înainte de independență să muncească pentru salarii de subzistență. Socialistul îi deposedează pe oameni în numele unei forme de proprietate deținute în comun și al unui monopol colectiv. Pentru muncitor, ambele sisteme conduc la același rezultat.
Acest nou conservatorism are o mare rezonanță, întrucât reamintește despre un trecut nobil și radical. Dar se raliază încă vechiului model neoliberal al piețelor. Conservatorii pot fi preocupați de justiția socială, dar încă mai susțin economia politică neoliberală care a avut efecte dezastruoase asupra jumătății de jos a societății. În 1976, 50% din populația Angliei reprezentând clasele inferioare deținea 12% din bogăție (excluzând proprietatea). Din 2003, procentul a scăzut la 1%. Acestea sunt consecințele ideii că bunurile și capitalul propriu se vor distribui în mod corect prin mecanismele pieței.
Mă consider un gânditor pro-piață care susține un capitalism popular și crede în ceea ce gândirea utopică a dreptei și-a propus să obțină: o economie de piață bazată pe distribuirea pe scară largă a proprietății, pe existența unor multiple centre de inovație, pe descentralizarea capitalului, a bogăției și a puterii.
Dar neoliberalismul nu a realizat niciunul din aceste obiective. A condus, dimpotrivă, la centralizare, la reducerea pluralității, la concentrarea către cei din vârf a oportunităților, a beneficiilor și a inovațiilor. Neoliberalismul a reinstaurat tocmai starea de lucruri împotriva căreia pretindea că luptă.
O parte însemnată dintre cetățeni a fost împiedicată de către stânga să-și cunoască propria cultură și să beneficieze de propriul ei capital de către dreapta. Deposedați în acest mod, ei urcă pe „ringul de tranzacții” al vieții pentru a-și vinde doar munca. Acești indivizi, a căror condiție este consecința complicității dintre piață și stat, nu pot alcătui o societate în adevăratul sens, întrucât le lipsește capitalul social, precum și baza economica pentru a forma o astfel de asociație.
Tot ceea ce a făcut neoliberalismul a fost să înlocuiască sistemul bazat pe clase cu cel compus din caste și să îi priveze pe oameni de mijloacele care i-ar fi ajutat să-și îmbunătățească în mod real viața.
Dar cei mai mulți oameni nu înțeleg ce anume le-a dat peste cap viața, ce anume a condus la alienarea noastră unii față de ceilalți. Nu știm de ce ideologia pe care o predicăm și limba care pretindem ca ne aparține ne-au creat o situație radical diferită față de cea pe care acestea vor să o reprezinte. Liberalismul a făcut ca stânga și dreapta să se unească pentru a da naștere celei mai neliberale formațiuni politice de până acum. În cartea mea contest, chiar dintr-o perspectivă liberală, această formațiune:
Sunt în parte îngrozit de moștenirea liberalismului modern tocmai fiindcă mă consider un liberal veritabil. Cred într-o societate liberă, în care oamenii, sub protecția legii și călăuziți de virtute, trăiesc potrivit felului lor de a înțelege binele, opunându-se celor care văd diferit lucrurile și solidari cu cei care le împărtășesc viziunile. Câtă vreme în această viață nu putem ști tot ceea ce se poate ști și întrucât cunoașterea noastră este condiționată de propria noastră viață și de cultura în care ne-am născut, nu putem transcende această condiție astfel încât să cunoaștem în mod direct și complet principiul ultim care stă la baza a tot ceea ce există…
Nu înseamnă, însă, că nimic nu poate fi cunoscut. Din nefericire, extrem de mulți studenți englezi, care au avut nenorocul să urmeze un curs de zece săptămâni de filozofie franceză nocivă sau de filozofie analitică empiristă ies de pe băncile universității conduși de convingerea că nu există adevăr obiectiv și că tot ceea ce ține de cultură este arbitrar. Ei rămân cu mentalitatea că orice afirmație despre adevăr implică ideea ierarhiei și, în consecință, e sinonimă cu fascismul și cu alte aspecte nefaste considerate ca rezultate ale conservatorismului. Captivați de acest mesaj radical, prea mulți dintre tinerii noștri talentați renunță la posibilitatea de a iniția o politică transformatoare și își croiesc asiduu drum spre sectoarele care se ocupă cu administrarea și guvernarea țării noastre. Ajunși aici, reușind să-și satisfacă deplin propriul interes, ei reiau și aplică aceeași rețetă liberală, constând, în mod ironic, în proceduri din ce în ce mai centralizate și birocratice menite să-i înlăture pe oamenii nevoiași și pe cei care nu sunt atât de bine poziționați sau avantajați încât să dețină o funcție în acest sistem. Dacă ideea unui relativism universal nu stă în picioare supusă unei reflecții raționale serioase, astfel de concepții copilărești au fost adoptate de către elita noastră guvernamentală și au subminat bazele tuturor marilor noastre instituții…
Individualismul extrem conduce la colectivism extrem și viceversa
Dacă suntem doar niște indivizi atomizați si goliți de substanță, pentru care unica modalitate de progres se constituie din ceea ce ne dictează capriciile și înclinațiile personale, atunci între noi nu poate exista o legătură care să ne unească, de vreme ce această legătură limitează voința egoistă și ne cere să ne raportăm la ceva dincolo de noi înșine. Pentru un liberal, nu există o încălcare mai gravă a libertății individuale. Mai mult, individul condus de interesele egoiste are nevoie de stat ca instanță menită să controleze legăturile cu ceilalți indivizi. În consecință, individualismul extrem conduce la colectivism extrem și viceversa.
Această stare de lucruri definește viața noastră politică. Stânga este atrasă de ideea colectivizării: statul reprezintă singura autoritate morală; statul îmi protejează drepturile, iar micile mele libertăți individuale și liberalismul cultural pot fi apărate de către Curtea Supremă. În același timp, dreapta impune un sistem economic care promovează exact aceeași viziune.
Aceste oscilații care predomină în lumea occidentală – între liberalismul extrem al dreptei și colectivismul extrem al stângii – reflectă aceeași realitate și au o origine comună: ambele provin dintr-un liberalism violent, secular, care s-a desprins de modelul antic al libertății și a condus la anularea a ceea ce dreapta și stânga reprezentau în esență.
Utopia competitiei fara competitori
Vreau să sugerez trei modalități de ieșire din impas, referitoare la sferele economic, politic și social.
În primul rând, trebuie să acceptăm faptul că întreaga noastră economie de piață a fost adaptată la modelul neoliberal al Școlii de la Chicago. Ne-am concentrat doar asupra unui singur aspect al legii competiției, și anume asupra rolului pe care îl are prețul în obținerea avantajelor, astfel, cu cât este o companie mai mare, cu atât mai ieftine sunt bunurile pe care le furnizează. Prin urmare, ne propunem monopolizarea în numele libertății și acapararea capitalului sub pretextul extinderii bunăstării. Acest sistem economic implementat de dreapta a rezultat într-o adevărată utopie a competiției fără competitori. Am creat condițiile favorabile domnației marilor companii prin intermediul unei piețe false, dirijată de interesele vânătorilor de rentă (obținerea de către capitaliști de avantaje necinstite în detrimentul omului de rând, prin manipularea pieței – n. trad.), într-o economie care barează drumul spre dezvoltare si prosperitate al majorității oamenilor.
Ce facem pentru oamenii care nu sunt atât de dibaci, nici atât de bine poziționați, nici atât de înstăriți, dar care, în schimb, muncesc din greu? Ei bine, atât ei, cât și copiii lor și copiii copiilor lor vor avea mereu salarii mici. Spui că vrei să îți deschizi un magazin sau să incepi o afacere pentru a căpăta o autonomie financiară? Ei bine, acest lucru nu se poate. Adevărul este că nu putem crea condițiile ca tu să prosperi întrucât nu poți fi competitiv – nu poți trata furnizorii de pe o poziție dominantă, nu poți practica subvențiile încrucișate, nu poți avea acces la lanțurile de aprovizionare care sunt deja controlate de noii monopoliști, astfel că este imposibil să practici prețurile pe care le practică marile companii. (Nu are importanță că modelul corporatist este subvenționat prin acordarea de diverse scutiri fiscale). Așadar, pentru cei care fac parte din clasa mai puțin privilegiată a populației, nu exista nicio posibilitate de a-și îmbunătăți situația.
Până când nu vom schimba structura economică, nu vom putea încălca legea. Astfel că, rămânând în sectorul privat, trebuie să adoptăm un model liberal mai vechi, pe care să-l îmbunătățim cu o versiune catolică, distributistă sau chiar austriacă a principiului pluralității, model care să le confere oamenilor șansa de a deține un rol important în companiile unde lucrează. O economie care să nu depindă de un model unic de piaţă vulnerabil la turbulențele care au loc în sistemul financiar global ar putea să răspândească bunăstarea în toate sectoarele, creând o economie flexibilă şi pluralistă, capabilă să se autosusțină în cazul în care ar eșua un segment.
Cred în piaţa liberă, dar nu avem o piaţă liberă. Într-un strălucitor document, directorul Direcţiei de Stabilitate Financiară din cadrul Băncii Angliei se întreba recent de ce economia speculativă o duce atât de bine. Fiindcă statul şi-a asumat toate riscurile. Capitalul va avea mereu ca scop obţinerea celui mai mare câştig şi dacă luăm în considerare sporirea puterii statului şi modul cum acesta a elaborat legile pentru sectorul bancar, vedem că statul a luat practic asupra sa (prin asigurarea depozitelor, a capitalului şi a lichidităţii) riscul pe care îl presupune activitatea de investiţii bancare. Bancherii de investiţii pot risca orice, fără să plătească vreun preţ. Din aceasta cauză, întregul capital este centralizat.
Firmele prestatoare de servicii publice ar trebui să fie transformate în cooperative deţinute de angajaţi
De ce ar merge cineva la Wisconsin pentru a deschide o uzină metalurgică dacă poate obţine un profit mai sigur şi mai substanţial lucrând la Wall Street şi la City of London, întrucât este angajat în cea mai profitabilă activitate, cu o primă de risc suportată de către plătitorii de impozite? Ceea ce poţi să pierzi în afacerile mari este miza iniţială, însă uneori nici aceasta nu se pierde, întrucât statul pare să nu cunoască nicio limită în acțiunea de captare a capitalului financiar. Dacă adunăm toate datoriile naţionale – cuprinzându-le pe cele private, de stat şi ale corporaţiilor – acestea se ridică la 468% din PIB. Aceasta ar putea însemna ca un proces de „deleveraging” (reducerea gradului de îndatorire – n. trad.) să se întindă pe o perioadă de 10-20 de ani – cauzând o contracţie economică. Nimic din toate acestea nu este compatibil cu ideea de libertate.
Dacă marele capital a acaparat sectorul privat, statul ale cărui puteri s-au extins a acaparat sectorul public. Firmele prestatoare de servicii publice ar trebui să fie transformate în cooperative deţinute de angajaţi, și nu privatizate – prin privatizare, cei care au interese financiare mari ar câștiga sumele rezultate din diferenţa dintre salariile celor din sectorul public şi salariile pe care ar fi dispuşi să le plătească. Este necesar să avem companii deținute de lucrători (acționari-lucrători) în locul companiilor achiziţionate cu fonduri împrumutate care păgubesc atât acţionarii cât şi lucrătorii. Să creăm condițiile ca aceşti lucrători care sunt și proprietarii companiilor prestatoare de servicii să reuşească debirocratizarea muncii şi scoaterea ei de sub controlul managerial excesiv, să deţină un interes în aceste companii şi să furnizeze serviciile de care au avut mereu nevoie.
În ceea ce priveşte asistenţa socială, pledez pentru redirecționarea bugetului către comunitățile civice
În ceea ce priveşte asistenţa socială, pledez pentru redirecționarea bugetului către comunitățile civice. Sunt alocați milioane de dolari serviciului de asistenţă socială, însă acest lucru nu face decât să alimenteze pasivitatea beneficiarilor. Oamenii de rând, destinatarii ajutoarelor publice, nu pot în niciun chip să întemeieze asociaţiile şi cultura care pot contribui la propria lor renaştere. De ce să nu le permitem comunităţilor civice să preia bugetele guvernamentale şi să le gestioneze în propriul folos? Să ne imaginăm, de exemplu, o solidarizare între femeile care nu vor să-şi vadă copiii decăzând pe panta delincvenţei şi degradării. Oferindu-le acestor oameni posibilitatea de a-şi conduce propriile comunităţi cu ajutorul banilor publici – care i-au subvenționat, dar nu le-au îmbunătățit viața –, vom reuşi să recapitalizăm săracii. Şi dacă vor putea câştiga acces pe piaţă, vor face cu adevărat posibilă existența unei economii libere, despre care toți au vorbit cu ardoare, dar căreia nimeni nu i-a creat condiţiile să existe. Vom cunoaște astfel o situație în care statul nu va mai interveni pentru a impune întreprinderilor mici şi mijlocii reglementările care să le împiedice să mai existe, o situaţie în care oamenii vor putea fi în mod real competitivi.
Avem nevoie de o doctrină democratică radicală a subsidiarităţii
Referitor la sfera politică, trebuie să admintem că democraţia, în fond, nu funcţionează, este extrem de centralizată şi confiscată în mare măsură de interese private. Trebuie să inversăm această situaţie: avem nevoie de o doctrină democratică radicală a subsidiarităţii care ar permite asociaţiilor locale să-şi selecteze şi să-şi voteze proprii candidaţi. Nu putem aplica această doctrină în condiţiile actualului sistem politic. Este un sistem blocat; sunt prea multe interese private. Dacă am recupera democrația în sensul ei real, am face ca ea să funcționeze în folosul omului de rând. Dacă am putea uni economia politică şi democraţia reală, am putea avea efectiv asociaţii constituite de jos în sus, iar existența statului centralizat ar deveni tot mai inutilă.
Acest model de subsidiaritate nu vizează exclusiv asocierile la scară redusă. Este cea mai adecvată metodă, care poate funcționa chiar și în cazul corporaţiilor transnaţionale. În plus, statul va avea mereu rolul de reprezentant al ordinii și echității, având puterea de a interveni când lucrurile nu merg bine. Prin urmare, nu mai este vorba de statul minimal [night-watchman state] teoretizat de Robert Nozick, nici de statul centralizat promovat de socialiştii fabieni. Statul va avea rolul de a facilita producerea rezultatelor pe care le urmăreşte, dar trebuie să îi fie indiferent modul cum oamenii ajung la aceste rezultate. Şi ar trebui să intervină doar atunci când scopurile propuse nu sunt realizate – de exemplu, dacă oamenii săraci nu primesc educaţie.
Restaurarea unui conservatorism social care recunoaşte primatul binelui comun asupra interesului individual
În concluzie, adevăratul reviriment trebuie să se producă la nivelul societăţii civile. Societatea este cea care trebuie să conducă, să reglementeze, să deţină suveranitatea. Este necesar ca atât statul, cât şi piaţa să fie subordonate asociaţiilor civice care vor fi din nou înființate. Aceasta presupune restaurarea unui conservatorism social care recunoaşte primatul binelui comun asupra interesului individual. Decât să se constituie ca o forţă reacţionară care luptă împotriva minorităţilor şi condamnă familiile compuse dintr-un singur părinte, ar trebui, de pildă, să promoveze familia ca pe o instituţie care, întemeindu-se pe valorile reciprocităţii şi mutualităţii, le înlesnește atât femeilor cât și bărbaților posibilitatea de a-și îndeplini rostul pe care îl urmăresc, constând în bunăstarea și înflorirea vieții lor, rost care îi implică, desigur, și pe copiii lor. Acest conservatorism ar trebui, de asemenea, să nu se limiteze la familie, ci să vizeze și sfera socială. Restabilirea coeziunii dintre oameni le va oferi celor care nu au o familie șansa de a face parte dintr-o comunitate civică, dintr-o familie extinsă.
În Anglia, există o regiune în Birmingham numită Castle Vale, care nu beneficiază de bani de la stat. Dar locuitorii au reușit sa alunge de pe străzile lor comercianții de droguri, prostituatele, infractorii. Au preluat controlul complet asupra localității numai prin recurgerea la capitalul social si prin autoadministrare, iar numărul de infracțiuni și acte de violență a scăzut substanțial; nicio acțiune intreprinsă de stat nu a avut un astfel de rezultat. Întrebuințând capitalul social, au putut dobândi putere politică și economică.
Tradiția liberală occidentală constă, în esență, în extinderea asociațiilor, ceea ce presupune existența unui stat care să nu fie condus de oligopolurile pieței și de un guvern centralizat. Scopul unei politici conservatoare radicale este revigorarea societății civile. Satele și orașele trebuie să se autogestioneze, iar cartierele să-și administreze propriile străzi și parcuri. În plus – și acesta este aspectul cel mai important –, un conservatorism transformator trebuie să se opună individualismului vehement promovat de către libertarienii conduși de propriul interes, îndeosebi fiindcă un astfel de individualism care subminează toate valorile sociale prin respingerea principiilor etice nu reflectă o viziune conservatoare. Dimpotrivă, individualismul extrem este produsul unei viziuni stângiste, prin urmare, trebuie recunoscut ca atare și respins.
Viitorul aparține unei politici care susține clasa de mijloc, viața societății civice și care coferă putere omului de rând. Este de așteptat ca un conservatorism radical să îmbrățișeze această oportunitate, facând posibilă pentru noi toți existența în viitor a unei lumi alcătuite din asociații libere, din cetățeni capabili să se autoguverneze, punând bazele unui stat civic, ale unei sociețăți plurale și ale unei economii participative”.
Traducere de Irina Bazon
Articol preluat de pe site-ul www.amconmag.com (1 iunie 2010), tradus cu acordul autorului.
Adauga comentariu