1. Pe vremea comunismului
“În ţările comuniste satelite cum ar fi România, Ungaria şi Cehoslovacia, multor oameni nu le plac metodele de spălare pe creier folosite de comunişti. Popoarelor din aceste ţări li se spune că trebuie să urmeze linia Partidului şi doar rareori li se îngăduie să citească sau să audă ştiri necenzurate din lumea din afară. Cât de mult detestă aceste popoare spălarea pe creier/controlul gândirii ne e sugerat la modul umoristic de următoarea povestioară care a ajuns până la Vocea Americii:
În timpul vizitelor pe care le efectuează în clase, un inspector şcolar comunist trebuie întotdeauna să-i întrebe pe elevi despre noii comunişti pe care i-au întâlnit şi i-au plăcut. Ridicat în picioare să-şi recite declaraţia, un elev de clasa a cincea a spus cu mândrie:– Avem patru noi comunişti în familia noastră. Pisica noastră a fătat.
– Şi de ce ţi se pare că pisoii voştri sunt buni comunişti? a întrebat inspectorul
– Pentru că întotdeauna fac ce li se spune, a răspuns băiatul.
Câteva zile mai târziu, inspectorul s-a întors la şcoală şi l-a scos la tablă pe acelaşi băiat.
– Pisoii noştri nu mai sunt comunişti, a mărturisit băiatul.
– Da, cum aşa? a întrebat inspectorul.
– Pentru că au făcut ochi şi acum fac doar ce vor ei să facă.
Într-o democraţie, cetăţenii sunt încurajaţi să gândească independent. Prin contrast, dictaturile insistă pe controlul strict al gândirii. Cetăţenii trebuie să asculte şi să nu pună sub semnul întrebării înţelepciunea dictatorului. Acest tip de cenzură era foarte puternic în Italia fascistă sub Mussolini şi în Germania nazistă sub Hitler. E la fel de puternic astăzi în Rusia comunistă şi sub alte guverne comuniste.
În acest capitol veţi afla răspunsuri la următoarele întrebări importante:
1. De ce nu lasă guvernele comuniste propriile lor popoare să gândească pe cont propriu?
2. Ce vor comuniştii să spună prin expresia “omul nou comunist”?
3. De ce dedică şcolile comuniste atât de mult timp propagandei?
4. Ce se întâmplă cu scriitorii, artiştii şi savanţii din ţările comuniste care refuză să asculte directivele Partidului?”
(Începutul capitolului 4 “Despre cum controlează comuniştii ideile oamenilor” din Keneth Colegrove, Hall Bartlett, The Menace of Communism, Princeton: D. Van Nostrand Company, 1962, p. 84; carte publicată cu finanţarea şi distribuită pentru The Institute of Fiscal and Political Education).
2. Pe vremea anticomunismului
La ora actuală, regimul BUEsescu se comportă ca un virus de gripă care te acuză că strănuţi. Acest regim generează euroscepticism acuzându-şi continuu adversarii – aproape un întreg popor – de “antieuropenism” şi intervenind brutal pentru a opri orice încercare a românilor de a gândi independent şi critic la adresa autorităţilor pro-BUEsesciene.
Antieuropenismul e generat în două moduri: 1. tratând orice critică a birocraţilor europeni sau a deciziilor politizate luate de diferite organisme ale U.E. drept “anti-europenism”; 2. tratând orice elogiu al identităţii naţionale şi al patrimoniului cultural românesc drept “anti-europenism”. Astfel, recent, dl Tăpălagă critica “glorificarea mămăligii” făcută, cică , de noua echipă ICR (“Ideea promovarii valorilor nationale, glorificarea mamaligii, intoarcerea la vechea teza a exceptionalismului romanesc se regaseste in programul de guvernare al USL si in noua orientarea a ICR sub Andrei Marga.”) . Sigur, dacă ar fi fost o mămăligă roz cu svastică pe fund (de mămăligă), dl Tăpălagă ar fi fost probabil încântat. Dar o mămăligă normală ridică, în actuala Uniune Europeană, serioase semne de întrebare.
Oare de ce anume birocraţii europeni sunt trataţi ca fiind parte integrantă a Europei, cu tot cu abuzurile lor, dar mămăliga noastră şi identitatea noastră nu sunt acceptate ca atare. De ce un atac la birocraţi atrage represalii, dar un atac la mămăligă aduce laude?
Acum patru ani, Băsescu apăra ţara de “ruşi”. Acum apără U.E. de români. Dacă vor să se legitimeze ca singurii apărători ai UEuropei într-o mare de euro-sceptici, tactica BUEsiştilor funcţionează: într-adevăr, românii au devenit mai eurosceptici. Caracterul samavolnic al “intervenţiilor” BUEsesciene în afacerile interne ale României a reuşit sa genereze dovada – anti-europenismul – “antieuropenismului” românilor. Dar funcţionează până la un punct. Până la punctul în care va ajunge să ne pese mai mult de anti-europenismul nostru decât de acuzaţiile lor de “antieuropenism”. Un lucru similar s-a întâmplat în decembrie 1989, când românii au dovedit că le pasă mai mult de anti-ceauşismul şi/sau anti-comunismul lor decât de propaganda regimului samavolnic care acuza orice critic că e sub influenţa agenturilor duşmănoase.
Agenturi duşmănoase există. Moguli răi există. Oameni spălaţi pe creier de presa scrisă şi îndobitociţi de televiziuni există. Dar nu există democraţie scutită de aceste lucruri. Mai mult, democraţia există tocmai pentru a putea discuta deschis, cu cărţile pe faţă, despre aceste realităţi. Un regim care opune mogulilor răi (motanilor care au făcut ochi) agenturile duşmănoase, pisoiaşii intelectuali sau rapoartele unor comisii secret-inchizitoriale nu e un regim democratic. Ci o mafie în luptă cu altă mafie. Orice regim care scoate poporul din ecuaţie, care nu înţelege că democraţia înseamnă guvernarea cu încuviinţarea şi în beneficiul poporului e un regim nedemocratic.
La ora actuală, regimul BEUsescu e un astfel de regim. Un regim consular care trage de frâiele României cu ajutorul – şi în folosul – unor puteri, nu străine, ci intim-duşmănoase [1]. Al unor falşi prieteni. Sigur, România are nevoie de prieteni. Deocamdată are doar “amici”. Pe Mache la Berlin. Pe Lache la Bruxelles. Şi pe Vache la Washington. Care, de câte ori le atragem atenţia că ne trădează interesele naţionale, ne spun, scuturându-şi important reverul: – Vezi, ăsta e cusurul tău: eşti anti-european/american. Şi n-ai manere.
Dacă vreţi să aveţi manere, închideţi ochii. Şi ascultaţi cu atenţie comanda.
Notă
[1] Iată de exemplu ce părere au japonezii despre politicile economico-financiare ale GEUrmaniei, promovate în România de echipa lui Băsescu:
“On Tuesday, in response to pressure from Shinzo Abe, the country’s new prime minister, the Bank of Japan voted to increase its inflation target from 1 per cent to 2 per cent and to hit that target “at the earliest possible date”. To that end, starting a year from now, the BoJ will buy Y13tn ($140bn) of mostly short-term government debt each month.The Japanese move triggered a flurry of warnings of an imminent “currency war”. Alexei Ulyukayev, first deputy chairman of Russia’s central bank, led the charge, closely followed by Jens Weidmann, Bundesbank president, and Bahk Jae-wan, South Korea’s finance minister. Mr Weidmann referred darkly to “alarming infringements” and an “end to central bank autonomy”. The Japanese were not slow to respond. “Germany is the country whose exports have benefited most from the euro area’s fixed exchange rate system,” shot back Akira Amari, the country’s economy minister. “He’s not in a position to criticise.””
sursa: focuriinnoapte.blogspot.ro
Autor: Mircea Platon
Adauga comentariu