Asistăm la o demoralizare colectivă!

Domnule profesor, istoria se repetă, sociologia românească devine din nou Cenuşăreasă la fel ca în perioada comunistă. Mai avem nevoie de sociologi?

Rolul sociologiei este cel mai bine definit de Dimitrie Gusti, fondatorul Şcolii Sociologice de la Bucureşti. El a spus că „sociologia este ştiinţa naţiunii”, înţelegând prin aceasta ştiinţa societăţii în care sociologul trăieşte, pentru că, vedeţi, realitatea politică este peste tot la fel pe glob şi există o singură fizică, valabilă în toate zonele lumii. Societatea este însă foarte diversă, de aceea sociologiile au caracter naţional, în sensul de contextual. Sociologiile au ca principală misiune întocmirea hărţilor sociale. Pentru că aşa cum avem nevoie de harta geografică a României, avem nevoie şi de o hartă socială, deoarece actorii politici caută să schimbe realitatea socială în care trăiesc şi e nevoie să înţeleagă ce se întâmplă, care este configuraţia societăţii româneşti şi de-aici să tragă concluziile necesare. În al doilea rând, sociologia trebuie să şi explice de ce în societatea noastră se întâmplă lucrurile într-un fel sau altul şi de asemenea să încerce să facă şi predicţii, să dezvolte sugestii pentru politici sociale, deoarece sistemul politic nu are doar funcţia de a dezvolta o politică economică, ci şi un pachet mare de politici sociale.

Se uită politicianul într-o oglindă pe care i-o puneţi la dispoziţie şi se sperie de ceea ce vede? Se vede urât şi neputincios şi adoptă apoi politica struţului?

Nu neapărat, problema este că avem de-a face cu un proces social-economic, iar factorul politic poate influenţa negativ sau pozitiv acest proces. Vreau să vă dau un exemplu: în 1991, noi, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, am lansat un program de cercetare a sărăciei în România, în ideea că tranziţia va fi dură şi că unul dintre efectele ei va fi şi sărăcirea societăţii, neştiind însă în ce proporţie. Am făcut cercetări. M-am întâlnit pe-atunci cu prim-ministrul, iar acesta mi-a spus: ”Măi, Cătălin, de unde scoateţi voi atâţia săraci? Eu n-am văzut niciun sărac clătinându-se pe stradă de foame!”. Ăsta era punctul de vedere al prim-ministrului… Ca să vedeţi că de multe ori factorul politic nu înţelege ce se întâmplă. În cei 23 de ani de existenţă am publicat studii ştiinţifice şi ceea ce numim noi rapoarte. Rapoarte ce reprezină analize ale unor probleme grave ale societăţii româneşti, prezentate într-o formă „citibilă” de către publicul larg, de către politicieni. Uneori, politicul şi-a manifestat interesul faţă de aceste rapoarte.

În ultimii trei ani însă, guvernarea a strâmbat din nas şi a fost foarte supărată pe aceste rapoarte…

Noi nu criticam guvernul, ci ofeream o imagine a societăţii, „iată ce se întâmplă!”.

Ne putem raporta acum la anii ’90? Întreb, deoarece am văzut destui oameni clătinându-se pe stradă de foame…

E destul de greu să compari. Coşul zilnic demonstrează un lucru extrem de îngrijorător. Dinamica acestui coş zilnic minimal pentru a trăi a ajuns la nivelul celui din ’89 de-abia acum cinci ani, în 2008, şi a început iarăşi să se deterioreze. Tranziţia a fost foarte dură pe ansamblu. Am asistat timp de douăzeci de ani la un proces masiv de sărăcire a segmentului salarial al societăţii noastre. Din păcate a crescut enorm segmentul de populaţie nesalariată. Vă daţi seama, în 1989 erau 8.400.000 de salariaţi, salariul reprezentând o sursă foarte importantă de venit pentru majoritatea gospodăriilor. Acum avem mai puţin de jumătate, aproape 4.200.000 de salariaţi. A dispărut o masă mare de salariaţi. Unde s-au dus aceştia? Au mai migrat unii, alţii au intrat în economia gri sau neagră, asistăm la o subocupare mai ales în zona rurală, deci din punctul de vedere al stării societăţii, tranziţia a fost extrem de dură.

Decidentul, confruntat cu oglinda despre care vorbeam, a avut grijă să vă „tragă pe linie moartă”…

Ce se întâmplă? Aici era o discuţie în legătură cu evaluarea sociologilor. În ultimii ani, secţia de resort a ministerului a fost dominată de un grup de sociologi care au dus o politică de dezagregare a acestei ştiinţe, de deturnare a ei, de creare a unei rupturi de realitatea socială. Obiectivul propus sociologiei de acest grup este să publice în Occident. Foarte bine, să publice acolo, numai că vei publica doar anumite teme de interes mai general. Temele care sunt de interes critic pentru România au fost devalorizate, depunctate, iar tinerii sociologi sunt năuci, ei trebuie să publice în Occident, ăsta e obiectivul lor, nu să-şi realizeze misiunea lor de sociologi, şi anume cercetarea societăţii româneşti.

Pe cine deranjează? Devine ea o piedică în calea globalizării, a ştergerii identităţii naţionale?

Ce se întâmplă? Haideţi să luăm ţările importante. În Anglia, o mare producătoare de sociologie, peste 90% dintre cercetările în domeniu se referă la realitatea Angliei şi publică masiv despre realităţile de acolo. Francezii de asemenea… Doar 10% sunt cercetări cu teme mai comode care se publică în alte ţări occidentale. Şi sociologia noastră ar trebui să meargă pe această linie, adică 90% din efortul nostru să fie orientat spre cercetarea realităţii societăţii noastre.

Cercetarea se face numai că există acest grup care promovează un „mondialism gol” şi o politică de denigrare a cercetării de relevanţă românească.

Este un grup care în schimbul burselor şi granturilor obţinute apără interese oculte, de pulverizare-atomizare a „românescului” şi în acest domeniu?

Nu ştiu cât la sută este finanţare, cât la sută este prostie şi cât ambiţie personală. Nu sunt încă date suficiente. Problema este că ei, în vreo cinci-şase ani, au ocupat puncte de control politic în Ministerul Educaţiei. Trebuie schimbată acum această mentalitate, această politică distructivă în sociologie…

În primul rând trebuie ca în minister să se schimbe radical viziunea de evaluare a sociologiei, să nu mai fie evaluată sociologia la fel ca fizica.

Apar tot soiul de politruci care – ei şi numai ei – deţin adevărul absolut şi ne prezintă din când în când „adevărata” stare a naţiunii, cum stăm cu PIB-ul, cu arieratele, numai despre coşul zilnic şi prăpastia creată între instituţii şi oameni nu vorbeşte nimeni…

Institutul nostru (n.r. – Institutul pentru Cercetarea Calităţii Vieţii) a lansat pentru 2013 un mare program de cercetare – „Diagnoza stării sociale a României” – pentru că nu există o analiză clară, care este starea societăţii româneşti, nu în sistem politic, ci cum trăiesc cu adevărat oamenii.

Noi am propus guvernului să susţină un asemenea program, pentru că el nu se poate face în lipsa unor resurse. Politica de desfiinţare a cercetării sociologice a fost dusă la extrem prin finanţările prosteşti ale vechii guvernări. E nevoie măcar acum în ceasul al 12-lea de o analiză ştiinţifică corectă a realităţii pe care o trăim.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, sigur, starea de bine în social depinde în bună măsură de planul economic. Economia noastră se află într-o criză structurală ce s-a consolidat de-a lungul întregii perioade de tranziţie. Agricultura este destructurată – trebuie să fie găsite căile de restructurare şi de creştere a potenţialului ei -, iar pe de altă parte, industria a fost în mare parte distrusă. Este necesar un amplu program de reconstrucţie economică, problema este extrem de complexă…

Dar le puteţi pune în faţă decidenţilor o radiografie pertinentă a socialului nostru în anul de graţie 2013…

Asta o putem face, putem da şi unele sugestii, dar problemele sunt extraordinar de complexe şi factorul politic este în situaţia de a lua deciziile care ne-ar putea scoate din criză.

În procesul de schimbare social-economică, unul dintre efectele extrem de negative este creşterea inegalităţii, a polarizării societăţii. Ne tot comparăm cu Bulgaria, care suferă la fel ca noi, dar noi am devenit cea mai polarizată societate din Europa. Programul construcţiei europene este promovarea – să zicem – a unei societăţi mai echilibrate. E interesant că în ultimii ani Uniunea Europeană vorbeşte tot mai mult despre ceea ce se cheamă „o societate bună”. Cum ar arăta ea? Nu neapărat una prosperă, dar echilibrată social, de asemenea se vrea o stare de spirit pozitivă şi o apropiere între cetăţeni şi instituţiile publice.

Noi moştenim o stare nu numai de dezamăgire, ci şi un sentiment de „n-ai ce face”. Sentimentul de „n-ai ce face” este generat de faptul că instituţiile nu sunt interesate de părerea cetăţenilor pe care-ar trebui să-i servească. Cetăţenii n-au nicio modalitate de a influenţa mersul sistemului public. Aici este o mare problemă, asistăm la o demoralizare colectivă. Şi aici, pe lângă reconstrucţia economiei, trebuie să luăm în calcul şi acest obiectiv. Moralul este o parte foarte importantă a dezvoltării sociale. La televizor vezi mereu: ”Dom’le, aşa se întâmplă! Şi ce să faci?”. Apoi mai există o expresie extrem de păguboasă, şi-anume: „Tot aşa va fi, nimic nu se va-ntâmpla!”.

Există o ruptură între colectivitate şi instituţiile publice. Democraţia înseamnă că populaţia participă la decizii şi are un sentiment de încredere în instituţiile pe care le-a votat. Neîncrederea este însă dominantă la acestă oră în socialul românesc, iar guvernarea actuală mai are încă o misiune extraordinar de grea: aceea de a recâştiga încrederea populaţiei în instituţiile statului.

autor: Marcel Bărbătei

sursa: Site-ul personal al acad. prof. dr. Cătălin Zamfir. // cotidianul.ro