Analize și opinii Cultură și Familie Politică

Ziua culturii naţionale – Manifest literar. Resurecţia modernismului

♦ Elita creatoare românească, cu vorbele scriitorului Virgil Nemoianu, a fost decimată, în perioada postdecembristă, cu sălbăticie, acest proces de sorginte stalinistă fiind comparabil, cu evidente deosebiri, cu decimarea elitelor din epoca stalinisto-dejistă. (…) În discuţie nu este soarta literaturii române, vorba autorului „Buneivestiri”, care e o literatură tânără şi viguroasă. În discuţie e adus destinul naţiunii române, a cărei identitate este sabotată, minată la rădăcini. Ca să nu spunem vandalizată.

♦ Mă întreb, nu fără uimire, din ce motive relativ recenta laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, admirabila Herta Müller, fără să se informeze la zi, calomniază, uneori, imaginea ţării d-sale de origine, România, susţinând, într-un interviu acordat publicaţiei britanice The Guardian, faptul că social-democraţii ajunşi la putere după opt ani de opoziţie „sunt nişte stalinişti care ne duc ţara înapoi în trecut”? Nici mai mult, nici mai puţin. Te pomeneşti că PD-ul băsist, taxat foarte dur de români la vot în 2012, ne-au adus ţara într-un viitor luminos, şi n-am aflat noi. De altfel, nu este prima dată când autoarea romanului Călătorie într-un picior denigrează imaginea României. Qui prodest?

■ „Nemţilor nu le-a trecut prin cap să-l detroneze pe Goethe”

Noţiunea de cultură, ca pe vremurile lui Iosif Vissarionovici Stalin, e… „suspectă din punct de vedere politic”! Afirmaţiile dintre ghilimele îi aparţin ideologului cu papion, Horia-Roman Patapievici, declarat de excelentul librar Gabriel Liiceanu drept nici mai mult, nici mai puţin decât un… Kierkegaard al României

M-am întrebat nu o dată, pe întinderea ultimilor ani, ce s-ar întâmpla dacă, într-o bună zi, ne-am pomeni faţă în faţă cu Mihai (sau Mihail, cum îi spunea Nichita Stănescu) Eminescu, cu Lucian Blaga sau Nicolae Iorga, cu George Călinescu sau Liviu Rebreanu, cu Titu Maiorescu sau cu una dintre marile doamne ale literaturii române, Hortensia Papadat-Bengescu? S-ar simţi acasă? Aici, printre noi, scriitorii români… Aceste întrebări ar stârni, fără îndoială, ironiile sau comentariile sarcastice ale multor postmodernişti, textualişti, douămiişti, douămiişti + sau post-post-modernişti, care şi-au întocmit, într-o grabă suspectă, precipitată, o „nouă tablă de valori acceptate”, fiindcă noţiunea de cultură, ca pe vremurile lui Iosif Vissarionovici Stalin, e… „suspectă din punct de vedere politic”! Afirmaţiile dintre ghilimele îi aparţin ideologului cu papion, Horia-Roman Patapievici, declarat de excelentul librar Gabriel Liiceanu drept nici mai mult, nici mai puţin decât un… Kierkegaard al României. Kierkegaard al României? Mai degrabă, în logica unei mediatizări agresive postdecembriste, Kierkegaard este, în opinia ex-ucenicului noician, dl G. Liiceanu, care şi-a trădat, după ‘89, vocaţia, un… Patapievici danez: „Te îmbrăţişez, dragul meu Kierkegaard bucureştean. De fapt nu, greşesc, spunându-ţi că eşti un Kiekegaard al nostru: am să spun mai degrabă despre Kierkegaard că este un fel de Patapievici danez”. Să înţelegem că dl Liiceanu este familiarizat cu, vorba d-sale, „tehnica minciunii de sorginte comunistă”, mecanismul căreia funcţionează, conform autorului Jurnalului de la Păltiniş, astfel: „Cu cât minciuna este mai gogonată, cu atât ea prinde mai uşor”? O precizare: nu e vorba de o „tehnică a minciunii de sorginte comunistă”, ci de una dintre regulile manipulării, cunoscute de când lumea.

Un poet – unul foarte bun, de altfel – mi-a reproşat, la un moment dat, preocuparea obsesivă de marile modele. Scriam la o carte, la un eseu interdisciplinar, intitulat Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei. „Mîşkin este depăşit”, „nu înţeleg ce ai cu Mîşkin, cu Dostoievski, cu suferinţa la Nietzsche. Ambii scriitori, de care eşti interesată, sunt… suspecţi, sunt… depăşiţi. În plus, s-a scris până la saturaţie despre asta. Nu se mai poate spune nimic nou” etc., mi se tot repeta. Acum câţiva ani, Claudiu Komartin, un alt poet talentat, multipremiat, fără cultură poetică însă, mi-a dat vestea, la un cenaclu de la Muzeul Naţional al Literaturii Române, patronat de criticul Marin Mincu, că Rilke este… depăşit; nu-mi rămâne, în acest colţ de pagină, decât să-i urez să scrie cel puţin un sfert din Elegiile duineze, semnate de acest ilustru urmaş al lui Novalis şi Hölderlin. Între alte enormităţi, cu un capital de celebritate malignă greu de contestat, am aflat de la eseistul, care – incredibil chiar şi în ţara tuturor posibilităţilor – urma să se ocupe de propagarea culturii române în lume în calitate de preşedinte al Institutului Cultural Român – la aniversarea a 150 de ani de la naşterea lui Eminescu – aflam, aşadar, de la eseistul Horia-Roman Patapievici, că poetul naţional al României este „cadavrul din debara” şi că „steaua lui Eminescu a apus” (România liberă, 15 ianuarie 2000). Vestea bună e că nemţilor nu le-a trecut prin cap să-l detroneze pe Goethe, nici italienilor – să-l calomnieze pe Dante, nici ruşilor nu le-a venit ideea de a arunca în aer statuile lui Aleksandr Sergheievici Puşkin, dispersate pe tot cuprinsul Rusiei. Ce să mai spui, în acest context, de Shakespeare, poetul naţional al Angliei, care domină de mai bine de patru secole, fără să-i treacă prin minte vreunui june condeier, fiu al aceluiaşi pământ, să-l dea la o parte sau să-l împroaşte, dintr-un reflex primitiv, cu noroi, ca să se afirme el însuşi? Uimitor şi de necrezut e că nici grecii nu batjocoresc şcoala de la Atena, din care îşi trage rădăcinile întreaga cultură europeană, ba chiar europenitatea însăşi.

Paginile ziarului Adevărul, în primii ani de după Revoluţia din 1989, deveniseră tribuna de la care erau împroşcate cu cele mai incredibile calificative – transportate parcă pe coloanele acestui cotidian (în care au publicat, pe vremuri, mari scriitori, inclusiv Liviu Rebreanu) de mare tiraj din Săptămâna barbiană de altădată sau din România Mare sau din revista 22, organul Grupului de Dialog Social – George Călinescu, Tudor Vianu, Tudor Arghezi, Dumitru ţepeneag, Nicolae Breban, Augustin Buzura şi alţi mari scriitori ai naţiunii române, autorul atacurilor suburbane fiind încruntatul şi multipremiatul ziarist Cristian Tudor Popescu, care, dus, la un moment dat, de un elan malign al demolărilor, a propus să fie arsă – da, citiţi bine, arsă – întreaga operă a lui Nichita Stănescu, urmând să fie păstrate atâtea poeme câte pot fi transcrise pe filele unui buletin de identitate. „Din miile de pagini [ale lui Nichita Stănescu – n. n.], ar trebui strânsă în mod onest o cărticică poate cu nu mai multe pagini decât buletinul de identitate al poetului – iar restul ar trebui pur şi simplu arse, şterse din faţa ochilor.” (C.T. Popescu, Nichita Stănescu – o rudă a lui Adrian Păunescu I-II, Adevărul literar şi artistic, decembrie 2003). Ce anume făcea C.T. Popescu prin aceste instigări de tip nazist? Readucea în actualitatea postdecembristă trucul ticălos şi abil, josnic abil al dictatorului Nicolae Ceauşescu, care a inventat instinctul de a instiga mahalaua contra elitelor, răscolind astfel fondul primitiv al anumitor indivizi, bineînţeles, nu puţini la număr.

Promotorul, stindardul postmodernismului în versiune românească, pus pe demolări în serie, Mircea Cărtărescu, declara ritos şi exclusivist că „falia care-i desparte esenţial pe optzecişti şi post-optzecişti de cei dinainte este falia dintre două lumi: lumea francofilă a costumului şi a cravatei, a muzicii clasice, a sărutatului mâinii şi a respectului pentru marile valori şi, pe de altă parte, lumea pătrunsă de spiritul american, lumea hainelor de pe stradă, a muzicii rock, a pletelor, a culturii populare, a emancipărilor de tot felul”. (Curentul, octombrie 1998) Relativ de curând acelaşi „emancipat” Cărtărescu, unul dintre reprezentanţii de vârf ai generaţiei optzeci, îşi afirma în gura mare europenitatea, dubla cetăţenie (românească şi europeană), susţinând că România se scufundă şi că în ţară s-a înscăunat lipsa de respect faţă de valoare, autorul de casă al Humanitas-ului informându-ne că se gândeşte să părăsească România, incapabilă, nu-i aşa?, să aprecieze un geniu de talie cărtăresciană – produs tipic al perioadei postdecembriste, care a adus în faţă personalităţi anemice, propagându-le deşănţat şi transformându-le peste noapte în branduri naţionale.De unde şi până unde să facă declaraţii referitoare la desconsiderarea, dacă nu chiar pângărirea valorilor tocmai autorul Levantului şi al Orbitorului 1, dar şi al unora dintre cele mai proaste cărţi din ultimii douăzeci de ani (De ce iubim femeile,Zen sau ultimele două volume ale trilogiei autobiografice Orbitor – un eşec zgomotos, recunoscut de critica de specialitate), când el însuşi şi-a exersat cu asupra de măsură vocaţia de demolator asiduu al valorilor canonice româneşti, completând ilustra tagmă de calomniatori ai lui Eminescu? Nu încape îndoială că exclusiv la cultul valorilor îi era gândul lui Mircea Cărtărescu atunci când, semnând în celebrul număr al Dilemei (nr. 265, 25 februarie – 5 martie, 1998), scuipa, în stil european desigur, alături de alte spirite – se înţelege de la sine, şi ele, profund europene – în statuia protejatului lui Titu Maiorescu, marele bărbat, care, prin Eminescu şi Junimea, a fondat literatura română modernă? Referindu-se la o nouă „tablă de valori acceptate”, corecte politic adică, H.-R. Patapievici declara că „la o sută cincizeci de ani de la naştere, Eminescu nu mai e la modă. Pentru că a devenit inactual? Să fie vorba de faptul că la noi eternitatea aparţine numai zeflemelei, iar seriozitatea, metafizicul, tragedia stârnesc deopotrivă nerăbdarea şi plictisul!?… Eminescu e condamnat să pălească, deoarece vorba lui Maiorescu, «celula nu rezistă» – nici tensiunii metafizice, nici încordării ideii, nici sacrificiului tragic, nici martiriului religios şi nici disciplinei instituţionale”.

■ „Epurări” asemănătoare celor operate în plin stalinism

În retorta patapieviciană, „pentru noua tablă de valori acceptate, Caragiale a fost gasit «politic corect», în timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon importat din «ţările progresiste» a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e «politic incorect». Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului.” (!)

Cărei „discipline instituţionale” nu rezistă „celula” eminesciană? „Epurărilor” postmoderniste, asemănătoare, într-o măsură covârşitoare, celor operate în plin stalinism, diferenţa fiind că ne aflăm într-o Românie… europeană, cel puţin în formă liberă şi democratică? „Mă tem însă – continuă autorul Omului recent după ce i-a scăpat «perla» – că explicaţia veritabilă e alta. Eminescu nu mai e la modă, deoarece nu mai «dă bine»…” Să înţelegem că întreaga filosofie presocratică, Shakespeare, Dante, Cervantes, Schopenhauer şi alte spirite ilustre… „nu mai «dau bine»”? Sunt depăşite? Shakespeare e depăşit? Dostoievski? Tolstoi? De bună seamă. Drumul trebuie curăţat şi lăsat liber unor Cărtărescu, Liiceanu sau Patapievici, care, pentru a se impune, scot din mânecă iute, ca prestidigitatorii, „o nouă tablă a valorilor”, una adaptată, încropită peste noapte, „corectă politic”. În retorta patapieviciană, „pentru noua tablă de valori acceptate, Caragiale a fost gasit «politic corect», în timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon importat din «ţările progresiste» a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e «politic incorect». Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului. (!) Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluţia sociologică din învăţământul superior care a avut loc după 1990 a adus la putere studioşi care fac alergie la auzul cuvântului canon şi manifestă tendinţa să pună mâna pe revolver (!) când aud cuvântul tradiţie. Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă (!), nu mai e prizată de intelectualii progresişti. Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai consideră interesant decât ce vine din zona anglo-saxonă, care e contrariul germanităţii. Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil. (!) Categoriile lui Eminescu? Azi nimeni nu mai poate vorbi despre sursele originare ale sensibilităţii sale fără a trebui să pună totul în ghilimele, adică fără a face cu ochiul, fără a-şi cere scuze ori fără a-l scuza, luându-l de fapt peste picior.Într-o epocă în care viziunile mai sunt licite doar la cinema (ceea ce i-ar fi plăcut lui Max Weber) Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva este sentinţa «eşti învechit». Iar cultura din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este «învechit» – adică să fie progresistă. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultura de sincronizare. Ea încă nu îşi permite să nu fie în pas cu modele”.(H.-R. Patapievici, Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale, în Flacăra, nr. 1-2/ 2002) Citind corect estetic aceste năzbâtii, însăilate pe un colţ de masă şi transformate în ideologie postdecembristă, răspândită la scară naţională de grupul de comentatori, care deţine puterea în cultura română de mai bine de douăzeci de ani, culturii române vii, literaturii române vii trebuie, în regim de urgenţă, să-i fie amputate valorile, tradiţia şi vârfurile, prin care s-a fondat naţiunea română de azi, fiindcă acestea nu „dau bine”, acestea sunt profunde, deci, bizare, incorecte politic, neprogresiste, iar modernitatea literaturii române vii trebuie sufocată, ca să nu spunem vandalizată, pentru a impune ultimativ „noua tablă a valorilor”, fabricată în retortele editurii liicene, nu-i aşa? ţinta este identitatea naţională, căci, nu-i aşa, „noi azi ieşim din zodia naţionalului”?!

şi dacă vom ieşi, Doamne fereşte, din „zodia naţionalului”, dacă vom izbuti, prin absurd, să ştergem cu buretele specificul naţional, dacă nu vom mai fi noi înşine, am avea vreo şansă, oare, vreodată, să fim europeni, am fi în stare, oare, să ne păstrăm demnitatea, onoarea, coloana identitară? Numai rămânând noi înşine, numai păstrându-ne valorile, recreând tradiţia, vom fi europeni, fiind trataţi pe picior de egalitate cu celelalte naţiuni europene. „Explicaţia – vorbind în limbajul patapievician, din acelaşi comentariu (Flacăra, nr. 1-2, 2002) – nu e nici abisală, nici etnopsihologică”, dar nici „banal sociologică”. Nu excludem faptul că acest grup abuziv de comentatori, care se află la putere în cultura română mai bine de două decenii, şi-ar fi dorit să trăiască într-o Românie analfabetă, manelizată, o ţară bântuită de brambureala de postmodernism rearanjat, în manieră dâmboviţeană, la lumina nopţii, ca pe vremurile de pomină proletcultismul, pentru care „notiunile înseşi de «deplin» şi de «cultură»” – ca şi pentru Patapievici cel de azi, din plină libertate, din care cităm – „au devenit suspecte din punct de vedere politic”, imixtiunea politicului pe terenul culturii fiind, după cum se ştie, o racilă a sistemului discreţionar, readusă în actualitate şi aplicată de ideologii resentimentului postmodernist. Atacul la miturile şi valorile fondatoare, prin care s-a construit naţiunea română modernă, înseamnă, evident, un atac la identitatea acestei naţiuni. Teamă mi-e că este cam târziu să-mi exprim regretul. şi, totuşi, regret să-i regăsesc printre autorii unor asemenea demersuri incalificabile, pe comentatorii Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Andrei Pleşu sau pe scriitorul Mircea Cărtărescu, precum şi pe alţi intelectuali. Unii dintre comentatorii la care am făcut referire, după cum se ştie, alcătuiesc nucleul ideologic al GDS-ului, transformat într-o sectă exclusivistă, care numai interesele naţiunii române, ale democraţiei şi culturii române vii nu le-a susţinut. Unii dintre aceşti leaderi gds-işti se înscriu, de altfel, şi la senectute, printre marile promisiuni. Când vom reveni la o polemică exactă, cu cărţile pe masă, ce anume va rămâne din focurile de artificii ale dlor Liiceanu, Patapievici, V. Ierunca sau dna Lovinescu? E limpede faptul că o operă literară nu se construieşte din jurnale, cronici citite la Radio Europa Liberă – care, nu încape îndoială, îşi au meritul lor politic – sau din comentarii pe marginea unor disidenţe inventate peste noapte. (România e plină, în acest sens, de eroi apăruţi după război, iar comunismul e bine să fie doborât metodic după ce acest sistem a căzut, disidenţii reali – între care martori incomozi ca Paul Goma, N. Breban sau opozantul Dumitru Ţepeneag – fiind daţi cu brutalitate la o parte sau supuşi oprobriului public.) Nu e o noutate că jurnalele lui Fiodor Mihailovici Dostoievski sau ale lui Lev Nikolaievici Tolstoi, de exemplu, constituie parte a unei opere majore, de neegalat, fiindcă aceşti coloşi au dat literaturii lumii Crimă şi pedeapsă, Fraţii Karamazov şi, respectiv, Anna Karenina şi Război şi pace.

■ O gravă criză a valorilor şi a modelelor

Într-o recentă analiză, nuanţată şi incendiară, Virgil Nemoianu se întreba: „De ce plânge lumea aproape în unanimitate de calitatea deplorabilă, joasă, a păturilor politice din România? Nu cumva, zic eu, tocmai din cauza decimării sălbatice a elitelor, continuată prin auto-exilarea valorilor naţionale? (…) Cum se face că loviturile abuzive, violente s-au îndreptat şi se îndreaptă prin excelenţă împotriva generaţiei celei mai europene, celei mai echilibrate pe care a cunoscut-o România în secolul XX?” Urmează o întrebare care va da de gândit: „Cât de periculoasă este stârpirea valorilor în numele unor adevăruri inchizitoriale simpliste şi totodată cam dubioase?”

Ceea ce se vede de departe – inclusiv din pildele aduse adineaori – e că atât literatura română vie, cât şi societatea română trece printr-o gravă criză a valorilor şi a modelelor, cultivată şi provocată în urma sufocării modernităţii literaturii române, care este, spuneam, o literatură tânără; să nu uităm că romanul – semnul maturităţii unei literaturi – Roşu şi negru este publicat la 1830, Crimă şi pedeapsă – la 1866, Anna Karenina – la 1877, în timp ce Ion – romanul prin care se pune piatra de temelie la templul romanului românesc modern – scris de Liviu Rebreanu vede lumina tiparului la 1920, adică acum mai puţin de un secol! Prin diversiunile la care au recurs, răstimp de mai bine de douăzeci de ani, o mână de comentatori bine organizaţi, ahtiaţi de putere – fie că acestea, diversiunile adică, s-au numit postmodernism, textualism, pornografie deşănţată sau mizerabilism – în mod reacţionar, antinaţional, literatura lui Eminescu şi Blaga, Maiorescu şi Hortensia Papadat-Bengescu, Bacovia şi Arghezi, Nichita Stănescu şi Nicolae Breban, Augustin Buzura şi Dumitru Radu Popescu, Cioran şi Eliade, Iorga şi Rebreanu, Eugen Lovinescu şi Eugen Simion, literatura română majoră, aşadar, după ce a trecut prin marasmul proletcultismului, răstimp de douăzeci şi doi de ani, în plină democraţie şi libertate, nu a fost şi nu este lăsată în continuare să-şi consume în timpi fireşti modernitatea – iată o realitate de o gravitate dramatică, ce-a adus creatorul român şi imaginea acestuia într-un impas aparent insurmontabil, într-o marginalitate jenantă, în primul rând, pentru întreaga scriitorime română, apoi pentru majoritatea guvernelor care s-au succedat la putere după Revoluţia din decembrie 1989, guverne, unii reprezentanţi ale cărora au dus o politică în esenţă antinaţională – ceea ce s-a şi văzut în vara fierbinte a anului 2012, când opinia publică internaţională a fost grosolan dezinformată.

Mă întreb, nu fără uimire, din ce motive relativ recenta laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, admirabila Herta Müller, fără să se informeze la zi, calomniază, uneori, imaginea ţării d-sale de origine, România, susţinând, într-un interviu acordat publicaţiei britanice The Guardian, faptul că social-democraţii ajunşi la putere după opt ani de opoziţie „sunt nişte stalinişti care ne duc ţara înapoi în trecut”? Nici mai mult, nici mai puţin. Te pomeneşti că PD-ul băsist, taxat foarte dur de români la vot în 2012, ne-au adus ţara într-un viitor luminos, şi n-am aflat noi. De altfel, nu este prima dată când autoarea romanului Călătorie într-un picior denigrează imaginea României. Qui prodest? În timpul celebrei conferinţe, susţinute de Herta Müller la Ateneu (septembrie 2010), la un moment dat, taxând fără echivoc, pe bună dreptate, inventata disidenţă liiceană, autoarea susţine că în România, în general, „nu a fost ceva împotriva dictaturii, care să deranjeze clanul de ceauşişti şi securişti”. „În România dacă vrei să vorbeşti de disidenţă, nu ai ce să spui” afirmă nobelista. Chiar aşa? Şi disidenţa lui Paul Goma, la care romanciera însăşi face referire? Şi disidenţa Doinei Cornea, a lui Nicolae Breban şi Gabriel Andreescu sau cea a lui Dorin Tudoran? Şi opoziţia lui Dumitru Ţepeneag – singurul scriitor român, singurul cetăţean român (cu excepţia Majestăţii Sale, Regele Mihai I), căruia dictatorul i-a retras cetăţenia prin decret prezidenţial? Că aceşti disidenţi sau opozanţi au fost izolaţi şi lăsaţi singuri, că n-a existat o mişcare de opoziţie bine organizată şi că, în comparaţie cu Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria, la acest capitol – disidenţa sub dictatură – România este net inferioară ţărilor vecine, care au făcut parte din lagărul socialist – este o realitate dramatică, perpetuată, cu inerentele deosebiri, la o altă scară, şi în ziua de azi. (Încearcă şi critică grupul de comentatori care, de mai bine de douăzeci de ani, conduc abuziv cultura română, şi vei fi rapid izolat, taxat sau tratat cu indiferenţă, complicitatea majorităţii colegilor scriitori cu cei aflaţi la putere fiind cunoscută, eficientă.)

Bilanţul celor circa douăzeci de ani… postmoderni? Elita creatoare românească, cu vorbele scriitorului Virgil Nemoianu, a fost decimată, în perioada postdecembristă, cu sălbăticie, acest proces de sorginte stalinistă fiind comparabil, cu evidente deosebiri, cu decimarea elitelor din epoca stalinisto-dejistă. 6 % din populaţia ţării este analfabetă. La capitolul producţia de carte România ocupă ultimul loc în Europa. România s-a manelizat, transformându-se, pe anumite paliere, într-o mahala. Valorile naţiunii române au fost îmbrâncite în marginalitate dacă nu „ucise în efigie”, „executate” în piaţa publică. Ideologia pe ordinea de zi: cine n-are carte, are parte. Nevoia ultimativă: consumismul. Tronează incultura, mitocănia, hăhăismul, diversiunea şi dezinformarea, extinse la scară naţională. Etc. În discuţie nu este soarta literaturii române, vorba autorului Buneivestiri, care e o literatură tânără şi viguroasă. În discuţie e adus destinul naţiunii române, a cărei identitate este sabotată, minată la rădăcini. Ca să nu spunem vandalizată. Într-o recentă analiză, nuanţată şi incendiară, Virgil Nemoianu se întreba: „De ce plânge lumea aproape în unanimitate de calitatea deplorabilă, joasă, a păturilor politice din România? Nu cumva, zic eu, tocmai din cauza decimării sălbatice a elitelor, continuată prin auto-exilarea valorilor naţionale? (…) Cum se face că loviturile abuzive, violente s-au îndreptat şi se îndreaptă prin excelenţă împotriva generaţiei celei mai europene, celei mai echilibrate pe care a cunoscut-o România în secolul XX?” Urmează o întrebare care va da de gândit: „Cât de periculoasă este stârpirea valorilor în numele unor adevăruri inchizitoriale simpliste şi totodată cam dubioase?”

„Cât de periculoasă este stârpirea valorilor”, aşadar, în această „epocă a «muncii»”? Sau, altminteri spus, citându-l în continuare pe profetul decadenţei, Friedrich Nietzsche, în această epocă „a pripelii, a precipitării indecente şi năduşitoare, o epocă ce vrea «să termine» imediat cu toate, inclusiv cu orice carte veche şi nouă”, o epocă ce ne propune, iată, prin eseistul puţin cam grăbit H.-R. Patapievici, o „nouă tablă de valori acceptate”, pentru că noţiunea de cultură – citeşti şi te minunezi, zău, ca la carte – ca pe vremurile lui Stalin şi Dej, e… „suspectă din punct de vedere politic”, nu-i aşa? E ca şi când Nietzsche ar scrie aceste rânduri despre bunii europeni prea grăbiţi ai zilelor noastre şi despre unii dintre comentatorii noştri insolenţi, din ce în ce mai insolenţi, ce-i drept, un pic nevrozaţi în ultimele luni, comentatori care dau note de bună purtare creatorilor, punându-i la zid şi prefăcându-se că nu au nevoie de… creatori, nici de operele lor, adică, pe şleau spus… de obiectul meseriei lor, nu-i aşa?! Abilitate pur dâmboviţeană: să-ţi tai creanga de sub picioare, şi să investeşti atâta râvnă, atâta inventivitate într-o întreprindere cel puţin stranie, ca să nu spunem falită din capul locului (falită în timp), încât dacă s-ar investi acea energie în construcţia autostrăzilor, România, la acest capitol, peste noapte ar bate, de departe, autostrăzile Germaniei! În literatura română contemporană, farsa a degradat până în punctul în care o mică armată de critici cu mentalitate de şerbi îi ridică peste noapte monumente lui Ion Luca Caragiale, în special autorului de schiţe, lansându-se, în această ordine de idei, şi un termen pompos şi, între altele, profund fals, care „îl consacră” pe Caragiale ca filosof (!) – Filosofia lui Caragiale – în vreme ce Lucian Blaga, autorul unui sistem filosofic imposibil de tăgăduit, este îmbrâncit în marginalitate. Pe vremuri, iluştrii noştri înaintaşi publicau monografii despre filosofia lui Kant, filosofia lui Schopenhauer… De vreme ce „pentru noua tablă de valori acceptate, Caragiale a fost găsit «politic corect»”, iar Eminescu a devenit „cadavrul din debara”, să înţelegem că şi locul lui Blaga e… în debaraua literaturii române? În condiţiile în care aflăm că avem… prea mulţi filosofi şi prea puţini ospătari, iar noţiunea de cultură, horribile dictu, este suspectă politic, se vede limpede că totul devine posibil.

Este limpede faptul că literatura română vie poate fi scoasă din impas exclusiv printr-o resurecţie a modernismului, prin revenirea la vechea tablă de valori europene. Da. Înapoi la clasici, înapoi la grecii presocratici, înapoi la Renaştere şi la marea tradiţie europeană şi naţională românească, care trebuie studiată, cunoscută, asimilată creator. Trebuie spus un categoric, maiorescian În lături diversiunilor „progresiste”, fie că acestea se numesc postmodernism, post-post-modernism, manelizare sau transmodernism etc. Mă gândesc la filosoful Jürgen Habermas, gânditor considerat drept unul dintre ultimii metafizicieni ai Germaniei, unul dintre cei mai reprezentativi ideologi ai modernităţii, care a polemizat cu Foucault, Derrida sau Bataille, de exemplu, acest promotor al „discuţiei publice libere de orice constrângere” criticându-i pentru postmodernismul lor şi pledând, insistent şi argumentat, pentru revigorarea modernismului. (Andrei Marga)

Din lipsă de încredere faţă de propriile valori afirmate sau din alte motive, între care primitivismul, foamea de putere cu orice preţ, unii dintre comentatorii români postmoderni preiau ca orbeţii teorii de mâna a doua spre a treia, emise şi susţinute de profesori în vogă în străinătate, aplicându-le tendenţios şi abuziv, pe terenul literaturii române, uitând de nevoia de discernământ, de specificul nostru naţional, prefăcându-se că uită de tinereţea literaturii române – o literatură majoră, după cum susţinea Călinescu, fiindcă a abordat teme majore. Ca să ne trezim, la un moment dat, peste decenii, că recursul excesiv, tendenţios, la postmodernism (în „numele progresului”, of course) – după Gianni Vatimo, sfârşitul modernismului, după alţii: ideologia menită să demoleze valorile existente, valorile validate de-a lungul timpului, reperele estetice şi morale ale Europei, taxate ca fiind depăşite, învechite sau expirate, pentru a crea condiţii propice înscăunării consumismului, mancurtizării, analfabetismului etc. – cultivarea exclusivistă, abuzivă, ucigaşă era să spun, a postmodernismului de un grup reacţionar de comentatori, aşadar, a adus literatura română vie într-un impas imposibil, ca să nu spunem în şanţ, la ora actuală, creatorii români de vârf fiind îmbrânciţi cu brutalitate în marginea culturii şi a literaturii române vii, prim-planul vieţii culturale deţinându-l o mână de comentatori, erijaţi, în funcţie de cirumstanţe, fie în sfetnici ai naţiunii, fie în procurori ai lumii literare, fie în genii naţionale prigonite, neînţelese, fie în specialişti în domeniul binelui suprem, al progresului şi al fericirii universale, din care ne-am înfruptat pe săturate răstimp de o jumătate de secol de dictatură bestială etc.

Cine sunt creatorii români de vârf vii, activi? Răspunsul la această întrebare este simplu, venindu-ne mănuşă ancheta 10 scriitori pentru Academia Română, făcută de revista Contemporanul la începutul anului 2012, în scopul de a propune poeţi, romancieri, critici şi istorici literari, care să fie primiţi în Academia Română. Precizez că la anchetă au participat peste cincizeci de scriitori, echipa sau tribul Conte – cum răsfăţăm noi revista înfiinţată la 1881 – pomenindu-se, la finele demersurilor sale, cu un fel de bursă a valorilor, în topul cărora figurează nume ca, bunăoară, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Emil Brumaru, Angela Marinescu, Ion Mureşan, Eugen Uricaru, Gabriela Melinescu, Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Martin, Ion Pop, Nicolae Balotă, Livius Ciocarlie, George Bălăiţă, Norman Manea, Mihai şora, Ion Vartic, Ştefan Agopian, Ion Simuţ, Ion Vianu, ştefan Borbély, Ioan Es. Pop, Radu Aldulescu, Eugen Negrici, Sorin Alexandrescu, Paul Goma, Nichita Danilov ş.a. De bună seamă, în acest context nu pot lipsi Nicolae Breban, Augustin Buzura, Dumitru Radu Popescu, Dumitru Ţepeneag, Virgil Tănase, Eugen Simion, precum şi alţi scriitori români contemporani.

Mă întreb şi la sfârşitul acestor însemnări polemice dacă Mihail Eminescu, Lucian Blaga sau Nicolae Iorga, George Călinescu sau Liviu Rebreanu, Titu Maiorescu sau una dintre marile doamne ale literaturii române, Hortensia Papadat-Bengescu, s-ar simţi printre noi, scriitorii români, acasă?… şi ezit să răspund. Cu toţii ştim de ce. Restul sunt – vorba unui alt uriaş „depăşit”, pe care se ţine întreaga literatură europeană – vorbe, vorbe, vorbe.

Aura Christi
sursa: Conferinţă ţinută la Colocviile Liviu Rebreanu, desfăşurate la Bistriţa (octombrie 2012) // cotidianul.ro