Înhumare sau incinerare?

Cristian Paţurcă, autorul „Imnului Golanilor”, cunoscut încă din anul 1990 pentru zelul său anticomunist din Piaţa Universităţii, a cerut în „testamentul” său ca după moarte să fie incinerat: „Vă implor să mă ardeţi, iar cenuşa mea să o puneţi la Troiţa din Piaţa Universităţii!”. Familia şi prietenii apropiaţi au ajuns la concluzia că este mai bine să fie înmormântat. Au procedat ei bine, nerespectându-i ultima dorinţă? Care este poziţia Bisericii faţă de această practică?

Practică milenară a creştinilor

Înhumarea a fost practica de început a oamenilor în legătură cu rămăşiţele pământeşti. Incinerarea a apărut mult mai târziu în viaţa unor popoare şi a constituit o practică separată de înmormântare sau unită cu aceasta. Din mărturiile scripturistice, patristice, istorice şi arheologice, reiese fără îndoială că Biserica creştină a practicat de la început înmormântarea ca unică modalitate de tratare a rămăşiţelor pământeşti. Aceasta corespunde învăţăturii Bisericii despre trup şi datoriile faţă de el, trup care trebuie să se descompună în pământul din care a fost luat, fără intervenţia forţată şi autoritară a omului în natura creată de Dumnezeu. Practica aceasta se bazează pe tradiţia moştenită de la evrei, dar şi pe faptul că trupul Mântuitorului a fost înmormântat.

În privinţa incinerării, spune Pr Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Biserica nu are un canon expres care să interzică acest lucru, pentru că această practică a apărut târziu, adică după încheierea colecţiei oficiale canonice a Bisericii Ortodoxe. Ea a venit o dată cu ideile secularizante ale revoluţiei franceze, încercând să înlocuiască o practică milenară cu una nouă, având un simbolism deosebit de cel creştin.

Pro şi contra

Din discuţiile purtate în jurul introducerii incinerării celor morţi, au rezultat o serie de argumente pe care se sprijină susţinătorii celor două practici. Şi unii şi alţii îşi susţin şi-şi apără poziţiile lor pe temeiuri de igienă, de economie, de justiţie, de ordin social, de ordin psihologic-sentimental şi de ordin religios.
Un argument neserios, folosit de susţinătorii incinerării, este faptul că prin incinerare se evită primejdia de a fi îngropat de viu, în caz de moarte aparentă, ignorând faptul că prin incinerare această primejdie e înlocuită cu riscul de a fi ars de viu. Şi într-un caz, şi în altul, aceste primejdii pot fi evitate cu totul, printr-un examen serios al celui mort.
După incineraţionişti, mormintele şi cimitirele ar constitui focare şi centre de infecţie, însemnând o perpetuă ameninţare pentru sănătatea celor vii. Neîngrijirea cimitirelor, precum şi superficialitatea cu care se făcea îngroparea morţilor în unele ţări prin sec. XIX, a contribuit mult la succesul propagandei pentru incinerare. Totuşi, cercetările făcute până în prezent n-au putut dovedi realitatea primejdiei înmormântărilor pentru sănătatea publică, fireşte dacă acestea sunt executate potrivit rigorilor normelor igienice şi sanitare.
Din punct de vedere judiciar, înhumarea se recomandă şi este preferabilă incinerării, ba uneori chiar este necesară. Se ştie că, în caz de crimă, justiţia se adresează medicinii legale, care aduce servicii şi descoperiri deosebit de importante.
Cât priveşte meschinăria exprimată nu de mult în presă de către un parlamentar, care făcea apel la economisirea de haine, lemn şi ciment, recomandând incinerarea, considerăm că este cea mai grosolană sfidare şi ignorare a unei laturi atât de importante a spiritualităţii ortodoxe româneşti, care este cultul morţilor, şi o lipsă totală de respect faţă de oameni, care, pentru toată truda pe care şi-o dau sub soare, merită măcar un rând de haine şi patru scânduri cu care să plece din această viaţă.

Valoarea trupului

Pentru Biserică, trupul este templu al Sfântului Duh, este biserica cea vie în care omul este chemat să slujească şi să se închine lui Dumnezeu. Iar Sfinţii care L-au slujit şi s-au închinat cu adevărat lui Dumnezeu sunt, prin moaştele lor, temelia bisericilor zidite, în care slujesc credincioşii. De aceea Biserica cinsteşte rămăşitele pământeşti ale Sfinţilor şi le păstrează ca pe un tezaur de mult preţ.
Când trupul mort este considerat rămăşita pământească a existenţei umane, este firesc ca acesta să fie cinstit, iar îngroparea sau, mai apoi, păstrarea osemintelor, este ceva sacru. De altminteri, cunoaştem astăzi că osemintele, deşi uscate, menţin vie identitatea biologică a celui mort, pe când cenuşa nu. Acolo unde trupul omenesc mort este tratat ca un hoit macabru, este firesc să se urmărească dispariţia lui. În acest caz nu se mai disting simboluri, ci obiecte naturale cu valoare utilitaristă ori financiară. Şi, odată cu problemele marilor centre urbane, este considerată mai logică şi mai practică arderea morţilor.
Îngroparea păstrează nu doar amintirea (pomenirea) mortului, dar şi pe cea a morţii. Pentru a păstra cineva pomenirea aceasta, fără a fi obsedat de ea, are trebuinţă să creadă în biruinţa asupra morţii. Creştinul adevărat crede în această biruinţă şi aşteaptă învierea, care se refera la întregul lui ipostas psihosomatic, adică la omul întreg, trup şi suflet.

Trupurile celor incineraţi vor mai Învia?

Unii cred că, dacă trupurile lor vor fi incinerate, iar cenuşa va fi aruncată în mare sau văzduh, l-ar pune pe Dumnezeu într-o dificultate la A Doua Sa Venire. Ortodoxia nu a susţinut niciodată că o persoană al cărei trup e mistuit într-un incendiu sau chiar e vaporizat de o bombă nucleară, nu va mai învia din acest motiv. Acelaşi lucru trebuie afirmat despre martirii arşi pe rug. Deci şi cei incineraţi vor învia.
Alţii spun: cum învie şi recompune Dumnezeu trupurile celor înhumaţi în pământ şi putreziţi? Dumnezeu nu are nevoie de nimic de care să se folosească pentru a crea sau a da viaţă. Învăţătura Bisericii Ortodoxe, scripturistică şi patristică, spune că la Parusia (Venirea) Domnului va avea loc învierea generală, a tuturor oamenilor care au trăit pe pământ (atât drepţi cât şi păcătoşi), când, prin atotputernicia lui Dumnezeu, sufletele oamenilor se vor reuni cu trupurile acestora, ca în viaţa pământească, dar cu însuşiri speciale, potrivite cu noul lor scop: viaţa veşnică. Învierea păcătoşilor – alături de cei drepţi – este consecinţa însuşirii naturii umane de către Hristos, Care prin întrupare a devenit frate al nostru (Evrei 2,11), ridicând natura umană, prin Învierea Sa, la nemurire. Deci păcătoşii nu înviază neapărat spre a-şi primi pedeapsa pentru faptele lor, ci, în baza identităţii de natură între toţi oamenii, ei vor învia împreună cu drepţii şi, asemenea acestora, îşi vor primi şi ei plata pentru faptele lor, putând astfel să-şi dea seama de posibilitatea ce au avut-o de a se mântui, pe care însă nu au fructificat-o datorită greşitei folosiri a libertăţii lor.

Care este poziţia BOR?

Biserica Ortodoxă Română s-a pronunţat încă din anul 1928 în problema incinerării. Fiind pus în faţa unei atitudini ce trebuia exprimată, datorită atmosferei care se crease prin înfiinţarea crematoriului din Bucureşti, Sfântul Sinod, în şedinţa din 15 iunie 1928, a hotărât următoarele:
1. Preoţii să prevină din vreme pe enoriaşi, atrăgându-le atenţia că, în cazul când cineva dintre ei ar voi să se incinereze, Biserica le va refuza orice asistenţă religioasă;
2. Înainte de oficierea slujbei de prohodire a unui mort, preotul respectiv să aibă grijă să se informeze pe lângă familia mortului, la care cimitir se va înmormânta cel decedat;
3. Celor ce totuşi au fost incineraţi sau se vor incinera să li se refuze orice serviciu religios, atât la moarte, cât şi după moarte.
Problema incinerării a fost reluată şi în şedinţa Sfântului Sinod din 22 februarie 1933, în care s-a făcut precizarea că „pentru orice abatere de la hotărârea luată de Sfântul Sinod, în respectul doctrinei şi practicii Sfintei noastre Biserici Creştine Ortodoxe, preoţii vor fi opriţi de la toată lucrarea preoţească şi trimişi în judecata Consistoriului Spiritual Eparhial, spre aspră sancţionare”.
Aşadar, Biserica Ortodoxă Română are o atitudine clar exprimată faţă de cei care s-au incinerat sau se vor incinera. Din 1928 şi 1933, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a revenit asupra acestei hotărâri, aşa încât ea exprimă punctul de vedere oficial al Bisericii noastre. În cazul în care este chemat să oficieze slujba înmormântării celor care urmează a fi incineraţi, preotul trebuie să refuze categoric, cu atât mai mult cu cât ştie că solicitarea a venit şi din convingeri sau practici atee, care, în acest caz, arată dispreţ faţă de învăţătura Bisericii. Cazul este aproape identic cu sinuciderea, pentru care Biserica nu admite oficierea slujbei înmormântării, pe motiv că sinucigaşul s-a substituit lui Dumnezeu, curmându-şi viaţa pe care nu şi-a dat-o el, ci Dumnezeu. Aşadar, pentru cei care se incinerează nu se săvârşesc nici slujba Înmormântării şi nici slujbele de pomenire a celor morţi.
Ceea ce este mai dureros este însă faptul că, profitând de lipsa de informare a credincioşilor şi de buna lor credinţă, preoţi caterisiţi sau depuşi din treaptă săvârşesc slujba înmormântării în însăşi incinta crematoriului, fără ştirea şi controlul autorităţii bisericeşti şi civile. Este unul din abuzurile care se cer neîntârziat curmate.

Dorinţa muribundului de a fi incinerat

În chestiunea incinerării ortodocşilor poate apărea şi un alt aspect delicat. Se poate întâmpla ca cineva să ceară ca după moartea sa să fie ars. Motivele pot fi multe şi diverse: puţinătatea credinţei, necunoaşterea învăţăturii de credinţă ortodoxe, posibilele afecţiuni la nivelul gândirii datorate suferinţei şi bolii, delirul, considerente materiale, o mentalitate deficitară etc. Cum se va raporta familia celui repauzat la această situaţie? Vor putea fi obligaţi să îndeplinească dorinţa celui dispărut? În ce măsură dorinţa individuală a aceluia, care exprimă o anumită atitudine faţă de trupul omenesc, nu violează libertatea de conştiinţă a celor ce au o altă atitudine în această privinţă? În legislaţia justiniană există următorul exemplu. Un cetăţean roman l-a făcut pe cineva moştenitor al său, cu condiţia ca acela să îi arunce trupul în mare. Moştenitorul a refuzat să îl arunce în mare şi l-a îngropat. S-a pus atunci problema dezmoştenirii, pe motiv că moştenitorul nu a îndeplinit prevederea testamentară privitoare la trupul testatarului. Tribunalul a considerat fapta aruncării trupului în mare ca imorală şi neconformarea moştenitorului ca o acţiune lăudabilă, în acord cu morala creştină.
În limba greacă, aminteşte Profesorul Georgios Mantzaridis, mortul este numit adormit, iar locul unde sunt îngropaţi morţii – sălaşul celor ce dorm, „dormitor”. Nimeni nu se gândeşte să îl ardă pe acela despre care are sentimentul că „doarme”, în afara de cazul în care îl urăşte de moarte. Mai mult, celui mort i se spune şi iertat. Iar verbul neogrec „a muri” îl are ca sinonim pe „a fi iertat”; iertarea (literal: împreună-cuprindere, con-locuire) reprezintă o sinteză grandioasă a simţirii, pentru că cel ce este iertat este adăpostit în spaţiul vieţii personale al celui ce iartă, rămâne în amintirea sau în pomenirea acestuia. Mormântul este monument, adică loc de pomenire şi pelerinaj pentru toţi cei care l-au iubit şi l-au iertat/l-au împreună-cuprins pe cel mort. Minuciu Felix sublinia în scrierile sale că creştinii osândeau arderea, socotind îngroparea ca cel mai în cinste, vechi şi nobil obicei; Origen zice că trupul, locaşul sufletului, trebuie să se învrednicească de o îngropare potrivită demnităţii lui, iar Fericitul Augustin arată că îngroparea este o datorie de iubire, grija de îngropare este o datorie de umanitate.
Aşa că cei rămaşi în viaţă n-au de ce să-şi facă probleme de conştiinţă, pentru că nu-i fac un rău celui adormit, ci un bine, dacă din iubire, din respect, din compasiune, nu vor să-l lase pentru veşnicie fără rugăciunea şi mângâierea Bisericii, care se roagă pentru uşurarea şi mântuirea sufletului lui cel veşnic şi nemuritor.

Concluzie
În privinţa incinerării, Biserica Ortodoxă se bazează pe tradiţia milenară consacrată de aceasta, care consideră că înmormântarea este practica corectă pe care ea trebuie să o accepte şi să o cultive, socotind incinerarea ca pe o practică interzisă pentru credincioşii ei.
Biserica nu îşi impune credinţa şi ritualurile ei celor străini de ea, spunea Profesorul Georgios Mantzaridis. Dar nici cei străini de ea nu trebuie să îi ceară să binecuvânteze opţiunile făcute după bunul lor plac. Arderea trupului neînsufleţit poate fi aleasă în mod liber, dar nu poate fi transformată într-un act bisericesc. Se poate asocia funeraliilor civile. Însă poziţia Bisericii faţă de ea nu poate să nu fie una negativă.
Pr. Alexandru Stanciu
sursa: apostolatintarafagarasului.blogspot.ro