Politicianismul este cancerul României. Unde ne sunt profesioniştii?

În ultimele zile am ridicat adesea privirea spre invazia de chipuri desenate electoral, chipuri anonime, şterse, unele grobiene, iar în privirea lor fixă, hâdă, am descoperit orizontul mic, lipsit de speranţe, care ne aşteaptă. Apoi am continuat să privesc în fiecare zi câte un alt chip încercând să găsesc un surâs de normalitate, dar m-am lovit de guri strânse în sloganuri sterile; apoi burţile pline ale carieriştilor politici ajunşi să recomande un celebru anonim jinduitor de deputăţie, anonim care şi-a plătit cu zeci de mii de euro poziţia de candidat. Am văzut şi gospodine cu privirea ştearsă, masculi lipsiţi de vârstă, precum şi un anume „Ion”, cu fizionomie alcoolizantă susţinut de un alt celebru tribun al poporului, popor umilit la fiecare patru ani.

Sunt la rândul meu umilit numai privind feţele celor pe care ar trebui să-i aleg. Nu mă reprezintă nimeni, nici măcar unii dintre cei câţiva profesionişti care au acceptat cu umilinţă asocierea politică. De pildă, nu-l pot asocia pe profesorul Dinu C. Giurescu cu Dan Diaconescu. Întrebarea mea simplă este ce caută acolo domnul academician? Este numai o biată insignă pentru un jecmănitor al realităţii. În aceeaşi situaţie socot că se află profesorul Daniel Barbu. Cum adică să mi-l recomande pe Daniel Barbu un anume tip Dan Voiculescu, afacerist dubios de tipul „Crescent”, şi nu numai. Pe dl. Barbu mi-l recomandă cărţile, activitatea universitară, şi nu îndemnul unui mafiot politic. La fel, pe Dinu C. Giurescu mi-l recomandă opera ştiinţifică, forţa convingerii sale în discursul liber, şi nu prezenţa unui flecar de circumstanţă politică. Mă consider trădat de aceia pe care-i ştiam aproape de visele mele de mai bine. Pentru că nu poţi schimba nimic atunci când ai poziţia de insignă politică a unui şmecher. Schimbi atunci când devii forţă politică conducând un partid. Te afli în fruntea deciziilor, şi nu pe o margine de banner într-o intersecţie cu oameni grăbiţi şi sastisiţi.

Clasa politică se ascunde. Au fugit marii şmecheri politici prin târguri de provincie şi sate de munte. Nici un lider politic nu-şi asumă riscul votului într-un oraş mare. În Bucureşti sunt numai anonimi. Cine sunt aceşti anonimi care-mi cerşesc votul pentru deputăţie este greu să înţeleg. Ce au făcut ei pentru ţara asta atât de reprezentativ şi ce înţeleg ei din viaţa mea de fiecare zi, pentru a mă determina să mă obosesc să ajung la secţia de votare? Cine sunt şi ce vor de la mine?

Unde ne sunt profesioniştii? Oamenii care au în spate carieră şi performanţe? În medicină, matematici, economie, inginerie şi orice altceva? Deoarece am încredere în ceea ce au realizat până să-şi dorească deputăţia. Asta contează. Ce este în spatele sutelor de figuranţi care se vor deputaţi şi senatori, de la recomandantul Chiliman la un anume Mircea Raicu? Neant! Fanariotism la primul şi şmechereală impuberă la celălalt. Ducă-se dracului cu toţii!

Ţara mea regresează. Şi aceasta pentru că ţara mea se află pe mâini vulgare, de vagabonzi ai vieţii, plictisiţi ai mişcării, regresivi ai creierului, oportunişti ai circumstanţelor. În ultimii trei ani am asistat cu toţii „la cea mai agresivă campanie dusă împotriva existenţei statului român”. Şi această campanie „a fost mânată chiar de instituţiile statului român: preşedinţia, majoritatea parlamentară, guvernul, autorităţile centrale şi locale. A fost, de asemenea, opera unor intelectuali, care, pentru a-şi spăla păcatele colaborării cu regimul comunist sau pur şi simplu din oportunism, au devenit partizanii fanatici ai desfiinţării statului social (de fapt, statul partener cu naţiunea), pe care l-au asimilat, factic şi inept, cu cel comunist” (Călin Georgescu, 2012).

„Politicianismul este cancerul României”, spunea Petre Pandrea, deoarece „broscoiul politic român se umflă ca boul din fabula nemuritoare iar pericolul este pieirea poporului pe care vrea să-l reprezinte”. Broscoiul politic este lovit de neputinţă în faţa problemelor mari, agresiv şi vulgar în interior, cu cei mici, dar lipsiţi de vlagă, umil şi servil în exterior, chiar şi faţă de banalii funcţionari europeni. Politicieni loviţi de neputinţă în afara ţării şi strident-guralivi în interiorul ţării, mai ales când se întâlnesc pe la talk show-uri. Or, se ştie că „neputinţa este starea de colonialitate, iar răţoiala este expresia unei puteri castrate” (Petre Pandrea, 2001).

O putere castrată care forţează disoluţia ţării. Dar ceea ce este de mirare este pasivitatea cu care poporul român a primit, în cursul ultimilor ani, fiecare etapă de distrugere naţională, începând cu „cele mai aberante măsuri socio-economice, politice şi financiare, constituite într-un atac direct la cei cinci stâlpi de susţinere ai oricărui stat modern: apărarea şi integritatea teritoriului naţional; asigurarea respectării legilor, a ordinii şi siguranţei cetăţenilor pe plan intern; dreptul la muncă şi la pensie; dreptul la un sistem de sănătate eficient, de care să beneficieze toţi cei care contribuie, dar şi cei care nu pot contribui din motive obiective; dreptul la o educaţie gratuită şi modernă, care să asigure viitorul generaţiilor tinere şi nu numai” (Călin Georgescu, 2012).

Revenind, ce au făcut toţi anonimii care ne cer deputăţia, pentru toate cele însumate mai sus? Ce au făcut aceia care apar plini de vigoare şi bine hrăniţi din banul public, mutrele astea acre şi „dotate” cu personalitate politică şi care, iată, ni-i recomandă cu tupeu pe aceşti nimeni ai zilei de azi, dar care vor totul pentru ziua de mâine?! Nimic, şi nici nu au de gând.

Profesioniştii sunt marginalizaţi politic şi, mai grav, sunt marginalizaţi profesional şi social de găştile politice cu prelungiri anatomice în societate şi economie. Aici este cancerul politic şi aici trebuie intrat cu fierul înroşit.

Adrian Majuru
sursa: cotidianul.ro