Prima apariţie televizată a lui Sorin Ovidiu Vântu mi-a lăsat un gust rău: greaţă, uimire, ciudă. Televizorul a rămas întreg deşi mi-am spus: ţara tuturor posibilităţilor! Inclusiv a aceleia de a vorbi unui întreg popor ca unui unic imbecil care îţi înghite pe nemestecate balivernele, servite cu eleganţă de chelner. Meciul cu reporterul invitat în biroul “controversatului” – cum îl numeşte încă presa – păruse câştigat de Vântu. Da, îmi spusesem, dar asta numai în ochii unor proşti, fiindcă poporul, harnicul, bravul şi talentatul nostru popor, este altceva decât o masă de idioţi.
A doua zi, cu treburi, se întâmplă să iau acceleratul de la Cluj spre Moldova. Compartimentul e plin, omul şi locul. După primele sute de metri se leagă vorbele, se face cunoştinţă prin eternul “Călătoriţi departe?” – ca şi cum poate fi ceva cu adevărat departe pe rutele ţării noastre, asta arătându-mi încă o dată vocaţia de cloşcă a conaţionalilor, pentru care plecarea din sat e o adevărată aventură.
Alături, pe banchetă, fiul meu – pe atunci de doar 11 ani- citeşte din Caragiale. Da, Caragiale! Nu e o coincidenţă inventată…
Scot şi eu un cotidian, dar ciulesc urechile involuntar: “V-aţi uitat, doamnă, aseară, la Vântu?”. Cea care a lansat întrebarea s-a descălţat şi şade turceşte, cu picioarele vârâte sub un fund imens, suportat de cazna unor pantaloni “de treining”. Pantofii scâlciaţi stau ca două bărci naufragiate printre cojile de seminţe ale podelei. “Da, doamnă, m-am uitat… Ne-am uitat toţi din casă, n-am scăpat ocazia”. Cea care a răspuns e ultima venită şi s-a opintit zdravăn să îndese în portbagajul vagonului o sacoşă bicoloră “de rafie”, gigantică, tip “trafic de frontieră”. E tânără, formată generos, cu revărsări carnale de lăptăreasă voluptuoasă, având vagi urme de ojă roşie pe unghii şi cercei de aur, puternici ca nişte talăngi. Tot ea continuă: “Ne-am uitat până târziu. Ce om, doamnă, ce om!”. Amândouă dau din cap, zâmbindu-şi complice, într-un cuget şi-o simţire! “ăsta da, om adevărat!”, răspunde Treiningul. Şi-i tip bine… Chiar bine. Nu-mi închipuiam. Bărbat fain, cizelat, manierat, doar aţi văzut. Parcă m-aş trece şi eu pe lista lui, la vreun drum prin Bucureşti. Dacă o avea listă… că doar n-o fi uşă de biserică”. Şi trage cu ochiul, luminată sub coc, pesemne, de figuraţii erotice. Sacoşa râde aprobativ: “Bărbat adevărat… Aţi văzut cum l-a ţinut la respect pe reporter? Şi-a cam pierdut bretelele în faţa lui! Ce mai de colo-colo… om umblat, uns cu de toate. Cu el ştii că poţi avea o bază!”.
Am lăsat ziarul şi sunt numai ochi şi urechi, copleşit de o “revelaţie”… mai veche, ; un adevărat refuz al conştiinţei că “ăştia suntem”.
“Da, doamnă, om umblat, sigur pe el, pe buzunar. Patron adevărat, nu chioşcar. ăsta, da preşedinte!”. Cel care a vorbit e un bărbat la vreo cincizeci de ani, gras. Intrase cu o geantă “diplomat” de la “ruşi”, din care scosese neîntârziat o revistă cu integrame. Poartă ochelari cu lentile speciale, ca nişte funduri de borcan. “Aveţi dreptate, domnu’ c-ar fi bun de preşedinte. Sau măcar de prim-ministru. Că ştie ce face, ştie ce vrea. O duce bine el, o ducem bine şi noi, cei de jos. Nu?”, adăugă Treiningul. Doamna Sacoşă e şi ea de aceeaşi părere: “Aşa-i… Dar ăştia buni nu candidează, nu fac politică. Se dau la o parte şi-şi văd de treburi. Mai ştii?… Poate că candidează la viitoarele alegeri. Dar ceva parcă nu-mi place la el… Dac-o fi adevărat ce scriu ziarele: zice că a furat mult. Prea mult. Eu, să fi fost în locul lui, furam azi 30-40 de milioane, mâine 20-30, ca să nu se cunoască. Că, orice-am spune, trebuie să furi! Azi, cine nu fură, nu trăieşte!”. Domnul Integramă e de acord: “Da, doamnă, furi, dar furi cu măsură, cu ştiinţă, să nu te prindă nimeni”. Şi râde, scuturându-şi burta de batracian, de pe care zâmbeşte trist Lady D., prizonieră în imprimeul tricoului. “Oricum, are clasă, aţi văzut: de la costum la frizură, la vorbă. Cum ziceam, ăsta, da preşedinte!” – conchide masculul ferm.
În tăcerea plină de consensuri, regrete şi nădejdi electorale, îmi privesc fiul. L-a lăsat pe Caragiale şi se uită la mine perplex, ca şi cum mi-ar spune: “Auzi şi tu ce aud eu?”. Ştiindu-mă, e mirat pesemne că nu intervin să “curm răul”. Deşi inutil, nu mă rabd şi glasul meu răsună răspicat: “Am tăcut, fiule, ca să auzi până la capăt vocea poporului. «Box populi», puiule! Şi ai auzit-o.”
Câţiva kilometri, nimeni nu a scos un cuvânt. Apoi le-a trecut, simţindu-se iar ca acasă. Şi, de fapt, ei erau acasă.
Autor: Nicolae R Dărămuş
sursa: jurnalul.ro
Adauga comentariu