Dramoleta bruxelleză a ajuns, în ciuda temerilor analiștilor naivi, la finalul telefonat pe care orice economist responsabil putea să îl prevadă fără probleme: un acord care deschide calea refinanțării directe a băncilor cu probleme de la BCE, fără impunerea simultană de condiționalități țărilor respective (Spania și Italia în special). Așa cum v-am mai spus, polițistul rău (Merkel) a sfârșit prin a da dreptate polițistului bun (Hollande), iar spectatorii, adică piețe financiare, aplaudă încântate că vin banii pe țeavă, drept pentru care vedem creșteri în indicii bursieri: “Cumpără Dorele, că avem cu ce!”
Dar panica va reveni rapid. În episodul următor vom vedea cum pentru a menține calmul (vorba lui Juncker) mecanismele de salvare vor fi suplimentate, deoarece fondurile adunate până în prezent acoperă doar o mică parte din datoria imposibil de rambursat a Spaniei și Italiei, la ora aceasta lipsind “decât” vreo 2 trilioane de euro. Doar dacă suntem total nerealiști ne putem imagina că summit-ul european a contribuit cu ceva la rezolvarea crizei.
Câtă vreme țările cu probleme sunt în recesiune sau au creștere zero nu există perspectiva de a putea fi plătite datoriile existente, deci cu atât mai puțin noile datorii “salvatoare”. Cu un șomaj exorbitant în țările cu probleme – dovada vie și dureroasă a retardatelor politici economice duse în ultimele decenii – PIB-ul nu are cum să crească. Iar fără PIB nu ai cum să plătești nici măcar dobânzile la datoria acumulată. Ăsta este un fapt relativ lipsit de importanță pentru tehnocrații din epoca de piatră a științei economice care, asemenea lui Keynes, cred că nu e nici o problemă cu acumularea de noi datorii fiindcă “ni le datorăm nouă înșine”! Mă rog, puțină explicitare a termenului “nouă” ar fi necesară, dar am intrat și așa suficient de mult în detalii.
În altă ordine de idei observ că pe la noi lumea este încântată că UE nu ne taie fondurile în anii care vin. Rămâne de văzut dacă UE va mai avea vreun sfanț la anul astfel încât să se țină de angajament, dar chiar presupunând acest lucru nu văd care este motivul de bucurie. Fondurile europene nu sunt un motiv de satisfacție decât pentru un grup de cetățeni, câteva zeci de mii după unele estimări, care s-au specializat în plagiate antreprenoriale stupide – pardon, “scrierea și implementarea de proiecte” am vrut să zic – care vor aduce României o creștere zero pe termen lung (în scenariul optimist). Încă aștept să văd un proiect investițional finanțat din bani europeni care să reziste pe picioarele lui, adică fără nici o implicare a statului, după ce banii au fost cheltuiți. Probabil mai bine sper să văd o cioară albă. Fondurile europene, dacă vom reuși să le atragem – și nu mă îndoiesc că vom reuși câtă vreme consultanții greci dau o mână de ajutor tinerelor talente din România – nu vor duce decât la creșterea cheltuielor publice. Dar cine le va mai critica acum? Nici FMI-ul, mă gândesc. Aceste cheltuieli sunt productive tovarăși, fiindcă sunt bani europeni.
Autor: Bogdan Glavan
sursa: logec.ro
Adauga comentariu