Prostimea.
Aceşti oameni sunt „categoria socială ţintă” atât pentru producătorii de alimente şi bunuri de proastă calitate, cât şi pentru „producătorii” de iluzii şi minciuni politice. De fapt, „marketingul” este acelaşi.
Măgulită în public şi desconsiderată dincolo de pereţii vilelor de lux, „prostimea” reprezintă forţa motrice a excentricităţilor financiare şi a celor legate de exercitarea puterii. Adică pe cârca ei se clădesc mari averi şi se întemeiază „dinastii” în instituţii ale statului.
Sigur, mulţi vor spune că aşa a fost dintotdeauna şi că altminteri am da în „patimi stângiste”, a căror iraţionalitate am văzut-o şi am trăit-o în a doua jumătate a secolului trecut. Eu cred însă că obiectivul posesorilor de conştiinţă este acela de a creşte nivelul de înţelegere corectă a realităţii, în comunităţile din care fac parte. Evoluţia prin educaţie este posibilă şi aduce beneficii tuturor – şi celor bogaţi, şi celor săraci.
În orice ţară în care elita nu are ca unic scop îmbogăţirea rapidă, educaţia reprezintă o chestiune de securitate naţională. După cum vedeţi, la noi lucrurile nu stau aşa. Acesta este şi motivul pentru care, de 20 şi ceva de ani, românii s-au înrăit şi trăiesc din ce în ce mai prost. Nu avem clasă de mijloc şi nici nu vom avea într-un viitor predictibil. Copiii şi tinerii sunt lăsaţi de izbelişte, iar cei mai buni dintre ei părăsesc România. Pseudoreformele învăţământului românesc au creat o „mişcare tectonică” – elevii şi profesorii performanţi au rămas „pe înălţimi”, deschizându-li-se poteci spre Vest, iar restul au ajuns „în vale”, acolo unde damfurile balcanice sufocă orice iniţiativă.
Dar cel mai periculos fenomen generat de educaţia precară este blazarea. Cei care ar putea să schimbe ceva în jurul lor nu mai au tragere de inimă. Simt că orice ar întreprinde este sortit eşecului şi că, în final, li se va nărui proiectul.
Miniştri şi lideri ai partidelor româneşti aflate la putere sau în vecinătatea ei „vorbesc discuţii” în studiourile unor televiziuni tabloidizate. Între timp, oamenii din spatele lor devalizează instituţiile în care au intrat pe criterii politice. Cei de care ar trebui să se ocupe „numiţii politic” pier prin spitale sau cerându-şi drepturile, dacă sunt în vârstă, ori fumează „iarbă” prin cluburi, pe banii părinţilor plătiţi la negru, dacă sunt elevi şi studenţi. Aşa arată ţara, privită de la „firul ierbii”.
Lumea care nu circulă prin oraş cu limuzinele simte că, educându-şi copiii, le face un mare rău. Practic, îi face inadaptabili vremurilor în care diplomele se cumpără, iar competenţa înseamnă muncă multă şi bani puţini. Ce se va alege de noi, în aceste condiţii, nu e greu de intuit.
George Rădulescu
sursa: adevarul.ro
prostimea de ar intelege ca s prosti ar fi bine caci s ar gandi sa nu mai fie,dar ei se cred smecheri sau chiar ortodocsi ! vad intotdeauna ca altiis de vina ca si cand Dumnezeu nu ar putea sa i dea la o parte pe cei rai ! Dumnezeu nu numai ca poate dar si ar vrea ca sa fie lumea desteapta si libera ,nu sclavi..dar oamenii nu s in stare de jerfa pentru idealurile lor,ci au ajuns niste milogi,lasi,turnatori,curve..nu se gandesc la virtute ci la supravietuire ..caci nu degeaba au invatat ca se trag din maimutze deci ce rost sa se gandeasca la spirit daca la scoala le au zis ca s maimutze ?
D.na Delia, ne raliem la tot ce ati inteprins si ca sa ne cunoasteti mai bine accesatai-rovolutionariindignati.blogspot.com.Asteptam o confirmare!
din pacate toti oameni au luat-o razna multi in ignoranta dau vina pe stinta si se intorc la religie uitand faptul ca stinta este singurul lucru cert si concret, dar si aici au intrat speculantii care au nevoie de sclavi sa lupte pentru ei sub pretextul ca lupta in numele lui dumnezeu. sunt aroganti cu orgoliu prea mare care vor sa isi ridice piramide. exemple de exploatare a prostilor sunt nenumarate, din pacate toti suntem prosti atata timp cat si noi facem parte din sistem. jucam un joc de monopoly in care putem sa ne pierdem viata prin diverse cauze fie medicale sau financiare, ne lovim de cea mai mare dovada a imaginatiei omului, banul. ceva fictional care de sine statator are valoare doar pentru ca il acceptam. daca maine v-ati afla in mijlocul desertului cu un sac de bani ati muri de foame si sete dar in jocul de monopoly care il numim viata ati fi castigator nu? doar ati murit bogatii, si doar ce mare scofala cand ereai mic ti sa spus ca ajung in rai sau iad, acu ori unde ar fii macar tot traiti nu? si e bine acu nu mai aveti forma fizica care sa va limitez traiti vesnic in regatul lui dumnezeu nu? unde toata lumea e fericita si traieste utopic in etern nu? ori cine cred chestiile de mai sus crede si ca nu se poate sa existam fara banii. si aduc nenumarate argumente ca sa imi dovedeasca ca ma insel. este trist faptul ca totii jucam un joc periculos cu beneficii doar pentru game masterii
Demolarea Sistemului actual, se va produce atunci când i se va zice gloatei, că binele său este garantat de principiile: „omul potrivit la locul potrivit” şi „după faptă şi răsplată”… deocamdată primează DEMOCRAŢIA şi se exaltează PROFITUL ! DEMOCRAŢIA este „praful în ochi”, aruncat de cei interesaţi exclusiv de… PROFIT !
Excelenta sinteza. Felicitari!
Cum trecem de la ”alții sunt de vină” la ”pentru tot cea ce mi se întâmplă eu sunt vinovat”
http://unsingurvot.wordpress.com/2012/09/23/cum-trecem-de-la-altii-sunt-de-vina-la-pentru-tot-cea-ce-mi-se-intampla-eu-sunt-vinovat/
Este procesul de ”maturizare psihică” a omului.
”Una din erorile fundamentale ale omului” spunea cineva, ”este credința că maturizarea fizică este finalul procesului de creștere a omului. Însă, de cele mai multe ori, maturizarea fizică nu are mare legătură cu maturizarea psihică”. Deci oameni, deși maturi fizic, sunt incompleți până în momentul în care se produce și maturizarea psihică. De multe ori oamenii ajung ”la sfârșitul vieții” și psihic/mental sunt infantili.
Cu toții ne plângem că alții sunt de vină, că viața noastră nu este ”cum ar trebui” din vina altora și nicidecum a noastră. Auzim asta peste pretutindeni: la servici, acasă, pe stradă și, mai grav, la școală și în masmedia. Atunci tot ceea ce clădim este pe nisip și nicidecum pe stâncă; nu reușim să ”începem să trăim” cu adevărat.
Dar adevărul este altul, și este atât de simplu!
I. Noi și numai noi suntem ”vinovați” de tot cea ce ”ni se întâmplă” în viață.
Învățătorul ne spune clar: ”cu ce măsură măsori, cu aia ți se va măsura”, ”ce dai, aia primești”, ”veți da socoteală de fiecare cuvânt nelalocul lui pe care-l veți fi rostit!”, ”din cuvintele voastre vă veți ridica, din cuvintele voastre vă veți coborâ” și ”nu cade la pământ nici un fulg, fără Voia Tatălui”.
E limpede, deci, că ”destinul nostru” nu este nimic altceva decât suma faptelor, cuvintelor și gândurilor noastre trecute și prezente.
Înțelegem astfel, de ce ni se întâmplă, orice ni se întâmplă.
Când ”înțelegem” asta, atunci devenim responsabili și nu mai dăm vina pe nimeni de cea ce ni se întâmplă și nici de ceea ce se întâmplă ”altora”. Fiecare suntem unica cauză a cea ce ”ni se întâmplă” și deci, total responsabili de cea ce ni se întâmplă.
Atunci ”punem osul la treabă” și căutăm ”să facem” ”cea ce trebuie”, pentru a obține ”cea ce e bun”. Pentru asta, bineînțeles, trebuie să știm: ce ”e bun”, ce ”trebuie” și cum ”să facem”.
II. Pentru a avea o viață împlinită, pentru ”a fi fericit” trebuie ”să cunoaștem adevărul”
Ce este bun/bine și ce este de făcut? Păi ce altceva decât supremumul, tot ce e mai important. Învățătorul ne-o spune clar: ”Căutați intâi Impărăția Cerurilor, și toate celelalte vor urma!”, dar și ” cunoște adevărul și adevărul te va face liber”. Am putea spune că ”Împărăția Cerurilor” și ”Adevărul” sunt unul și același lucru, sunt însuși scopul vieții noastre.
Învățătorul ne spune clar: ”cunoște adevărul și adevărul te va face liber” și ”căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte vor urma”; nu există altă metodă. Ori pentru a cunoaște, pentru a ști, trebuie ”să învățăm”. Nu putem învăța corect, decât de la ”cei ce știu” adevărul. Ori cine este cel mai în măsură să cunoască adevărul dacă nu Adevărul Însuși = Cristos. Și bineînțeles, și cei ”care Îl cunosc”, măcar ”în parte”.
Să nu uităm promisiunea Învățătorului: ”nu te teme, turmă mică, că Dumnezeu vă dă cu plăcere Împărăția!”
III. Adevărul este că noi suntem copiii lui Dumnezeu!
Învățătorul ne spune clar: ”s-a zis celor din vechime: ”sunteți Dumnezei!”, și scriptura nu poate fi desființată” și ”Dumnezeu a zis: să facem om după chipul și asemănarea Noastră”. Și ne îndeamnă ”fiți desăvârșiți, precum Tatăl Ceresc desăvârșit este”.
Cum se face că ”nu mai știm”, că ”nu mai cunoaștem” Adevărul? Platon ne vorbește despre ”uitare”. Uitarea este cea care ne-a adus aici. Trebuie acum ”să ne reamintim”.
IV. Cum facem ”să cunoaștem” acest adevăr?
Cum cunoaștem/învățăm? Asta este mult mai delicat. Este numită Calea. Și iarăși ajungem la Cristos, care este Calea, Adevărul și Viața.
Totul, în cele din urmă, vom înțelege, se rezumă la a-L cunoaște pe Cristos.
Ori pentru asta se cere puțină muncă … O fac toți cărturarii, oamenii ”de rând” dar și ”călugării” de două mii de ani. Unii au aflat/învățat, alți încă mai caută/învață.
Un indiciu ar fi că, Calea poate fi parcursă stând în adevăr (nemințind, pe ceilalți și, mai ales, pe tine) și iubind/respectând viața.
Apoi, tot Învățătorul ne promite: ”caută și vei găsi, bate și ți se va deschide, cere și ți se va da!”. Trebuie însă să știm/învățăm unde să batem, cui să cerem, și unde să căutăm, dar, mai ales, ce să căutăm și să cerem.
Ce să căutăm/cerem am lămurit deja.
V. Unde să căutăm?
Păi acolo unde este comoara, și nicidecum în orice alte locuri. Ori Învățătorul ne-o spune clar: ”Împărăția este înlăuntrul vostru!”. Orice altă căutare, în orice alt loc, nu poate să ne ducă în Împărăția Cerurilor = să cunoaștem Adevărul.
Și adevărul este că Împărăția Cerurilor, Adevărul, Cristos –fiul unic al lui Dumnezeu-, dar și Calea și Viața, sunt unul și același lucru, și se află înlăuntrul nostru. De aceea Socrate ne sfătuiește: ”cunoaște-te pe tine însuți!”.
VI. Cui să cerem?
Păi cui altcuiva decât Celui ce are, Împăratului, lui Dumnezeu, și nicidecum celor ce n-au, sclavilor. Învățătorul ne-o spune clar: ”Orice lucru i se va da de către Dumnezeu celui care are credință”.
De aici vedem și cum s-o facem, cum să batem și cum să cerem – cu credință.
Dar ce este credința și cum se obține ea?
VII. Credința este ”o încredere nestrămutată în lucrurile care nu se văd”
Credința este o încredere infinită.
Încrederea se dobîndește în timp, prin dovezi clare și experiențe directe.
Această încredere nu poate fi obținută decât printr-o cercetare detaliată a celui căruia îi acord această încredere.
Într-un fel am putea spune că Credința și Calea sunt echivalente.
VIII. Când ”am ajuns”, când știm că deja ”cunoaștem adevărul”
E foarte clar: când ”ne iubim aproapele, ca pe noi înșine”. Aceasta este marea și unica lege, care include în ea însăși toate celelalte legi. Învățătorul ne spune: ”să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceasta este cuprinsă toată legea, și toate profețiile”.
Putem trage concluzia că Cristos, ”fiul unic al lui Dumnezeu”, este Calea (care este totuna cu Adevărul și Viața), cale care ne duce la Iubire, care este scopul și împlinirea căii, adevărului și vieții, însuși Dumnezeu. În fapt Ioan ne spune că ”cine nu iubește nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, cine iubește a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire”.
Am ajuns atunci când vom ști/cunoaște ”faptul” că suntem viața din orice ființă și nu că avem o viață (cum îndeobște se crede), când vom ști/cunoaște/trăi ”faptul” că suntem adevăr și cale, și nu avem formă, și nu un pachet de carne și oase alături de o minte, prinse într-o formă. Cum spunea la un desen animat la care se uitau nepoții mei zilele trecute, că ”trebuie să te simți una cu natura”, ”una cu toate ființele”… Evident, atunci când ”ne vom iubi aproapele ca pe noi înșine”.
IX. Să cunoști înseamnă să trăiești
Este mare diferență între cunoașterea/înțelegerea intelectuală și cunoașterea/ înțelegerea deplină, între ”cunoașterea cu mintea” și ”cunoașterea cu inima”. Bineînțeles că, cunoașterea intelectuală este foarte importantă pentru a obține cunoașterea deplină. Însă numai ”înțelegând în profunzime” ajungi ”să crezi” cu adevărat.
Învățătorul ne spune: ”Nu cine-Mi zice ”Doamne, Doamne” vine la Mine, ci cel care face ce zic Eu” și ”credința fără faptă e moartă în ea însăși”.
Mai spune Învățătorul: ”cine crede în Mine, va face și el ce am făcut eu, și încă lucruri și mai mari”. Asta ne arată că credința adevărată, cunoașterea profundă, înseamnă putere reală asupra materiei.
Așadar, să încetăm să mai ”construim în vânt”, castele pe și de nisip, rostind fără încetare ”vorbe goale, ce din coadă au să sune”, și să începem să trăim cu adevărat, adică să ”clădim pe stâncă”, să ”ne zidim” o viață de adevăr, care să ne aducă împlinirea și mulțumirea unei munci făcute cu conștiința propriei valori de copil al lui Dumnezeu.