Democratia Moscheii

Dacă „tactul înseamnă abilitatea de a-i descrie pe alţii aşa cum se văd ei înşişi”, cum spunea Abraham Lincoln, atunci Petre Ţuţea nu era deloc diplomat. „Americanii nu au vocaţie, îl invocă pe Dumnezeu doar ca să le binecuvânteze prăvăliile. Ei gândesc negustoreşte. Exercită stăpânirea lumii doar la casele de bani”.

Dincolo de ironie şi oarece superficialitate, acest citat reflectă o realitate. Nu ştiu dacă pragmatismul conceptelor uzuale de geopolitică poate descrie relaţia Occidentului cu lumea islamică. Nu cred că este suficient să defineşti în termenii echilibrelor dintre state sutele de conflicte simultane, religioase, intertribale, sociale, unele dintre ele cu adânci rădăcini istorice, care macină această parte a planetei. Nu ştiu dacă referinţa la graniţe trasate în urma unor concesiuni petroliere în ultima sută de ani sau arbitrar între posesiuni ale marilor state occidentale poate rezolva problemele regiunii. Şi tot aşa nu ştiu dacă are vreun sens cheltuirea a 120 de miliarde de dolari pe an pentru războiul din Afganistan. Nu ar fi cumva mai eficient să construieşti 12.000 de pieţe cu moschei şi centre comerciale care să dea de lucru unor milioane de oameni, meşteşugari şi mici negustori, cu tot cortegiul de activităţi din spate? Unde mai pui că te-ar costa de zece ori mai puţin. Pare simplist ce spun, dar dezvoltarea unei astfel de societăţi porneşte de la economia de tip bazar, ce nu are nimic comun cu cea vestică. O astfel de abordare ar avea implicaţii în multe alte părţi ale lumii. Ar presupune, de exemplu, legalizarea drogurilor pentru a tăia sursele de finanţare ale talibanilor. Măsurile profilactice ar fi şi ele însă mult mai ieftine şi, spun unii, cu mult mai eficiente decât fugăreala distructivă prin munţi.

(…) Astăzi, televiziunea şi internetul îi fac pe oamenii aceia să vrea să trăiască alt­fel, şi nu de arme este nevoie pentru ca asta să se şi întâmple. Oricum, ei însă, cum spune un vechi proverb evreiesc, nu vor munci mai mult pentru că aşa nu le-ar mai rămâne timp ca să câştige bani (noi ştim pe pielea noastră că mentalităţile se schimbă în răstimpul unor generaţii).

În Egipt, în Yemen, în Siria, în ţările Golfului, lucrurile stau la fel. Cu aceiaşi bani cu care un campionat mondial de fotbal se organizează în Qatar sau o pârtie de schi cu aer condiţionat în Dubai s-ar putea construi vreo alte 10.000 de moschei. În Islam, moscheea nu este doar locul unde îţi regăseşti Dumnezeul din tine, ci şi şcoală, loc de judecată şi sediu al democraţiei. Este vorba despre o societate atomizată în mici comunităţi în jurul moscheii şi legate prin „democraţia moscheii” alta decât cea occidentală, bazată pe separarea puterilor în stat. Oamenii trebuie lăsaţi însă să trăiască în legea lor. Altfel, cu forţa, nu se va ajunge decât la creşterea unor mişcări populiste şi naţionaliste, la întreţinerea extremismelor de tot felul. Folosirea forţei are limite. Trebuie definit tipul de forţă şi scopul ei. Dacă acesta este impunerea unor modele străine, atunci jocul se termină în haos. Vor fi puse în pericol vechi trasee de comerţ şi o parte importantă a resurselor energetice. Economia globală doar se reaşază într‑o scurtă pauză între două crize. Ceea ce se întâmplă acum în Orientul Mijlociu introduce nesiguranţă şi o volatilitate suplimentară. Mişcarea preţurilor datorită percepţiilor pieţei se produce instantaneu. Costul materiilor prime energetice oscilează cu amplitudini de 30-50%. Pentru noi, cei care am înghiţit pe nemestecate hapurile austerităţii impuse de FMI, efectele pot fi catastrofale. Nu ne putem apăra decât prin creştere economică, stimularea consumului şi atragerea rapidă de investiţii private.

Dacă ne stabilim ţinte false, cum ar fi adoptarea unei monede eratice depinzând de deciziile politice ale altora şi ne luptăm vitejeşte cu inflaţia, oricum inevitabilă, atunci ne risipim şi ultimele şanse de a ne reface într-un timp previzibil. Dumnezeu cu mila!

sursa: adevarul.ro