Conspiratia universitara

Ultimul documentar al National Inflation Association, din 14 mai 2011, College Conspiracy, are ca descriere, pe propriul site, afirmaţia “Educaţia universitară este cea mai mare escrocherie din istoria SUA !” şi îşi propune să demonteze multe mituri legate de sistemul educaţional american, unul dintre cele mai vehiculate fiind venitul suplimentar de un milion de dolari, câştigat în decursul vieţii de către un absolvent de facultate, prin comparaţie cu un simplu absolvent de liceu.

Înainte de toate, să vedem ce spun statisticile:

– împrumuturile studenţeşti actuale din SUA însumează peste 875 de miliarde de dolari, depăşind valorile cumulate ale cardurilor de credit, datoriile crescând cu un ritm estimat de 2.853,88$ pe secundă;

– aproape două treimi dintre toţi studenţii contractează împrumuturi studenţeşti, pentru a putea urma cursurile unei facultăţi;

– “The Project on Student Debt” estima că peste 206.000 de absolvenţi de facultate aveau datorii de peste 40.000$, la nivelul anului 2008;

– începând din 1982, costul serviciilor medicale din SUA au crescut cu 200%, dar asta nu înseamnă mare lucru, prin comparaţie cu valoarea totală a taxelor universitare, care a crescut cu peste 400%;

– cu toată reclama făcută eficienţei studiilor academice, studentul american mediu rezervă mai puţin de 30 de ore pe săptămână studiului în sine;

– rata şomajului printre absolvenţii de facultate, sub vârsta de 25 de ani, este de peste 9%, ceea ce se traduce printr-o cifră totală de peste două milioane de şomeri cu studii superioare;

– în SUA, astăzi, peste 317.000 de chelneri, peste 24,5% dintre agenţii de vânzări, peste 18.000 de paznici de parcare şi peste 365.000 de casieri, au studii superioare;

– începând cu 2010, salariile de debutant ale absolvenţilor cu studii superioare au scăzut dramatic, sub pretextul crizei economice;

– în 1992 erau 5,1 milioane de absolvenţi cu studii superioare, încadraţi pe posturi mult sub calificarea lor, în timp ce în 2008 cifra urcase deja la 17 milioane;

– statisticile federale au revelat că, începând cu 2001, numai 36% dintre studenţi şi-au obţinut licenţa după patru ani de facultate;

– o statistică recentă a Twentysomething Inc., a revelat un procent de 85% de studenţi în ani terminali, hotărâţi să se întoarcă acasă şi să renunţe la a mai căuta să se angajeze.

Situaţia din România nu este identică, dar se aseamănă din multe puncte de vedere.

Începând din 1990, aşa-zisele “facultăţi private” au apărut în scara blocului, ca ciupercile după ploaie, scoţând pe bandă rulantă “licenţiaţi”, a căror singură grijă, pentru a deveni absolvenţi, era de a-şi achita cu stricteţe taxele şcolare, evitând desigur să fie călcaţi de maşini, între timp, fiindcă standardele educaţionale au fost coborâte atât de mult, că practic le garantează obţinerea licenţei din momentul depunerii dosarului de înscriere.

Mai grav decât atât, a apărut posibilitatea “echivalării studiilor”, care cu foarte puţine excepţii, le-a oferit posibilitatea – indivizilor incapabili să treacă prin furcile caudine ale examenelor din învăţământul superior de lungă durată – să se strecoare pe uşa din dos, prin examene aranjate, dar plătite corespunzător pretenţiilor, care să le ofere diplome nemeritate, ajungând pe picior de egalitate cu cei care le obţinuseră corect.

Nu este mai puţin adevărat că nu cunosc să existe vreun sistem de învăţământ, la noi sau aiurea, care să se bazeze pe selectarea cursanţilor funcţie de aptitudinile reale, încă din şcoala primară dacă vreţi şi nu pe respectarea rigidă a unei programe de învăţământ absurde, care cultivă o singură calitate a unui om: capacitatea de a ingera şi regurgita, aidoma, cantităţi enorme de informaţii, fără nici o contribuţie proprie.

Cu atât mai mult, într-o societate ca cea post-decembristă de la noi, condusă cu mare grijă spre haos vreme de 20 de ani, deşi ni se promitea contrariul în timpul iureşului din 1989, în care toate ierarhiile sunt amorfe, bazându-se pe nepotism, mită şi trafic de influenţă, mai mult ca oricând, deţinerea unei diplome academice ştampilată în colţul potrivit de către orice “universitate” mai mult sau mai puţin legitimă, nu mai are nici un sens, mai ales dacă toţi tinerii se ambiţionează să obţină una, profitând de condiţiile dubioase actuale.

Nu ne mai putem mira atunci de caracterul strict comercial al reclamei pe care şi-o fac aceste “universităţi”, în această lume în care consiliile concurenţei există doar cu numele, din moment ce orice produs este “cel mai bun” şi, fără dar şi poate, se bucură de statisticile favorabile ale branşei corespunzătoare de “experţi”.

Pe de altă parte, dacă ar fi să dăm crezare Protocoalelor înţelepţilor Sionului, pe care le-am amintit într-un articol anterior şi pe care le puteţi descărca în limba română de la acest link, haosul instaurat în sistemele educaţionale nu este deloc întâmplător şi face parte dintr-o strategie bine gândită, de transformare a “educaţiei” într-un simplu instrument de propagandă, aşa cum reiese de pildă din protocolul nr. IX:

“Pentru a nu nimici înainte de vreme fundaţiile creştinilor, noi ne-am atins de ele cu o mână prevăzătoare, am luat în mâini resorturile mecanismelor lor. Aceste resorturi erau aşezate într-o ordine neclintită, dreaptă; noi am înlocuit-o cu o dezordine arbitrară. Ne-am preocupat astfel în secret de jurisdicţie, de alegeri, de presă, de libertatea individuală şi mai ales de învăţământ şi educaţie, care sunt reazemul vieţii libere.

Am înşelat, demoralizat, năucit şi corupt tineretul creştin printr-o educaţie greoaie şi inutilă bazată pe învăţăminte şi teorii pe care noi demult le ştim că sunt false, fiind născocite şi răspândite chiar de către noi.”

Şi realitatea confirmă integral afirmaţiile statuate în protocoale, fiindcă scopul învăţământului, analizat la rece, nu este de a educa, de a ilumina sau de a accentua sau promova inteligenţa unei persoane, ci se dovedeşte de multe ori a fi o înşelătorie elaborată, având scopul de a disciplina şi a ţine sub control tânăra generaţie a unei naţiuni, împiedicând-o să-şi dezvolte o gândire critică, independentă, totul conducând la menţinerea status quo, prin promovarea unor teorii “ştiinţifice” absurde sau complet lipsite de aplicabilitate practică, informaţiile primite şi însuşite în facultăţi fiind aproape în totalitate inutile în profesia respectivă, excepţie făcând doar anumite specializări, din domenii cu adevărat ştiinţifice, în care impostura se plăteşte scump.

În opinia lui Howard Zinn, exprimată în “A People’s History of the United States”, rolul real al universităţilor este de a crea o clasă de mijloc, ca o zonă tampon între cei cu adevărat bogaţi şi cei cu adevărat săraci într-o societate, protejându-i pe cei bogaţi de acţiunea directă a celor săraci şi, în baza vechii dar eficientei strategii “dezbină şi cucereşte”, clasei sărace i se oferă şi perspectiva iluzorie a unei oarecare ascensiuni pe scara socială, prin obţinerea unei diplome universitare, ca mijloc de evitare a acumulării unor resentimente periculoase, fără a i se spune însă şi reversul, al posibilităţii unei coborâri pe scara socială, prin crize economice false.

O altă minciună, revelată mai ales în acest an, la noi, prin circul orchestrat de escrocii politici portocalii pe marginea noii legi a pensiei, este că studiile superioare perpetuează mitul unei pensionări onorabile şi a unei false siguranţe economice la vârsta a treia, realitatea fiind radical diferită: de zeci de ani clasa politică a deturnat fondurile de pensii – constituite prin contribuţiile personale ale celor pensionaţi, în întreaga carieră şi nu prin contribuţiile imediate ale clasei active – cheltuindu-le ca de obicei pe cine ştie ce fantezii absurde, iar atunci când se vede confruntată cu necesitatea achitării acelor pensii, recurge la tactici josnice, acuzând pensionarii că refuză să moară la vreme, pentru a nu mai împovăra clasa activă a ţării sau, mai nou, modifică legea la bunul plac şi chiar încalcă un principiu juridic respectat vreme de milenii: principiul neretroactivităţii legii.

Perpetuarea obsesivă a mitului unei cariere de succes serveşte menţinerii integrităţii sistemului exploatator al capitalismului, în opinia aceluiaşi Howard Zinn:

“Noţiunea de clasă nu este dezbătută prea intens în Statele Unite, sub pretextul unei familii mari, unite şi fericite. Guvernul foloseşte un limbaj cabotin, referindu-se mereu la ‘interesul naţional’. Asta presupune că noi avem acelaşi interese cu Exxon, de exemplu şi că avem şi aceleaşi priorităţi, sau că noi şi guvernul avem acelaşi interes de a merge la război. Sunt mereu suspicios când vine vorba de terminologii ca ‘securitatea naţională’ sau ‘apărarea naţională’, care încearcă să înglobeze întreaga populaţie într-o poziţie comună, care nici nu există de altfel.

Bogăţia enormă a acestei ţări a condus la crearea celei mai bogate clase conducătoare din istorie, lăsând suficiente resturi şi pentru clasa mijlocie, pentru a se asigura că acţionează ca un tampon între cei ce au şi cei ce nu au nimic. Ne mai mirăm atunci că orice candidat prezidenţial se învârte în jurul problemelor clasei de mijloc, promiţând una sau alta în schimbul voturilor ? Între timp, banii pentru campanie provin din donaţiile corporaţiilor, asigurând o politică guvernamentală bine plătită din vreme. De ce nu se adresează vreodată un candidat politic celor 50 de milioane de oameni care abia se mai descurcă ? Deoarece clasa mijlocie le asigură faţada respectabilă de care au nevoie. Dar, într-un final, un conducător bogat nu este nimic altceva decât un conducător bogat.”

De curând, Arne Duncan, secretarul de stat pentru educaţie – şi am să vă rog să mă iertaţi, ori de câte ori voi refuza să scriu cu majuscule aceste titulaturi nenorocite – a vizitat studenţii de la T.C. Williams High School din Alexandria, Virginia, încurajându-i pe faţă să solicite împrumuturi pentru a urma o carieră universitară:

“Vă rog să solicitaţi ajutor financiar, Vrem să vă dăm aceşti bani. Sunt o mulţime de bani care vă sunt destinaţi.”

În contextul unei crize financiare fără precedent, un asemenea îndemn al unei oficialităţi americane este cel puţin dubios şi, de altfel, unde va fi oare acest Arne Duncan când acei studenţi se vor trezi blocaţi, ca sclavi ai muncii, într-o cursă sufocantă de returnare a acelor împrumuturi studenţeşti ?

Oricum, America rămâne o lume a contrastelor, generate de multiplele experimente masonice derulate acolo, ca această “academie” a gardienilor de închisoare din California, oferită drept alternativă la Harvard, în care ţi se promit salarii lunare de 3.050$, deşi eşti doar un cadet, sau salarii de şase cifre ca gardian şi o pensionare timpurie, la doar 55 de ani, cu o pensie de 85% din salariul de bază ş.a.m.d.

Probabil că aceasta va fi “ocupaţia de vis” a viitorului, într-o ţară în care închisorile sunt private şi generează profit şi care deţine cel mai mare procent de încarcerări din lume, cu 7.225.800 de adulţi şi 86.927 de delicvenţi juvenili, la nivelul anului 2009.

Deşi nu am spus-o deschis în articolul trecut, consacrat unui alt documentar NIA, o voi face acum: îndemnurile repetate către achiziţia de aur şi argint – ca metodă minune de evitare a efectelor crizei financiare mondiale – sunt şi niţeluş cretine, fiindcă ignoră lecţii istorice fundamentale:

1. În data de 3 martie 1933, în condiţii similare de “criză financiară”, orchestrată de bancherii mondiali, sionistul criminal Franklin Delano Roosevelt promulga legea Emergency Banking Relief Act, din ale cărei secţiuni 2 şi 3 rezulta ordinul executiv cu nr. 6102, din 5 aprilie 1933, “The Gold Confiscation”, prin care se confiscau metalele preţioase aflate în posesia oricărui american (ce urmau să ajungă în Rezerva Federală şi la Bank for International Settlements, desigur, care este eşalonul superior al tuturor falselor ‘bănci naţionale’), sub ameninţarea unei amenzi de 10.000$ sau a unei pedepse cu închisoarea de până la 10 ani sau a ambelor variante.

2. Actuala legislaţie americană a introdus deja obligativitatea identificării biometrice a tuturor persoanelor care tranzacţionează metale preţioase, măsura următoare, luată sub pretextul “activităţilor teroriste” sau a unei false urgenţe naţionale, nefiind greu de ghicit.

“Suntem studenţi ai cuvintelor: ne ţinem gura în şcoli şi facultăţi, timp de zece sau cincisprezece ani şi ne alegem, într-un final, cu o traistă goală şi o memorie plină de cuvinte, dar lipsită de orice cunoştinţe.”