Vremelnicia satului…

Comprimarea în cuvinte a lumii satului pare a fi singura formă de păstrare a unei emoţii trăite, cândva; un fel de icoană a copilăriei, dacă ai avut norocul să te naşti într-un sat. Dar fixarea în imagini a aceleiaşi lumi, a satului românesc de azi, este echivalentă cu escaladarea unei prăpastii, deasupra căreia stă suspendat dreptul de a trăi. Nu, nu poţi să redai în imagini locurile ce îţi fug de sub picioare. E dureros de crud, mai ales atunci când peste emoţie s-a înstăpânit pustiul. Ştiţi cum arată astăzi un sat pustiu? Fără ţipenie de om; fără nicio adiere de vânt, de speranţă, de bucurie. Pare un spaţiu uitat de Dumnezeu, pe care până şi păsările cerului îl ocolesc; un tărâm unde viaţa s-a comprimat în verbe, toate la infinitiv: a deznădăjdui; a suferi; a aştepta; a privi… pentru ultima oară, în zare. Am trecut, nu demult, prin câteva sate de la noi, care, la prima vedere, păreau nelocuite… în altele, mai zăreai, din loc în loc, câteva siluete, fugare: aidoma unor personaje dintr-un film SF – absente, fără privire; de zâmbete, nici vorbă. Restul era butaforie: case în ruină, alături de construcţii solide, arătoase, nelocuite; drumuri desfundate, garduri căzute la pământ, îngropate în vegetaţie. Sunt sate a căror populaţie, cândva, demult, înainte de ’90, se ocupa, în cea mai mare parte, cu agricultura. Astăzi, sătenii sunt pe cale de dispariţie, ca şi agricultura satelor. Mai exact, cei tineri au plecat pe alte meridiane, cei foarte în vârstă s-au mutat în cimitirul din deal, iar cei în vârstă aşteaptă trecerea timpului – fie în ograda lor pustie, fie prin spitale…

Sufletul satului îşi trăieşte ultimele clipe, ca într-un film SF, în care un balaur cu şapte capete îl aşteaptă în uliţă sau pe drumeagul dinspre râul secat. Mai nou, singurii care trebăluiesc – pe întinderi de zeci de hectare, în zonele de deal, şi de sute de hectare, la şes – sunt investitorii străini. Fiindcă în marea trecere… a lumii satului, România a făcut eroarea de neiertat de a fi deschis piaţa funciară, permiţând oricărui străin să cumpere pământ. Am parafrazat afirmaţia făcută deunăzi de preşedintele Ligii Asociaţiilor Producătorilor Agricoli din România, Nicolae Sitaru. Se ştie că, în ultimii 15 ani, mulţi cetăţeni străini au cumpărat în România pământ arabil cu nemiluita, nu atât pentru agricultură, cât mai ales pentru speculaţii. Pentru vremurile care vor veni… Asta înseamnă că au cumpărat şi sufletul satelor?! Că l-au pustiit?! Adevăraţii pustiitori nu sunt, însă, străinii, ci autorităţile româneşti şi legile extrem de favorabile acestora.

Să ne mai îndoim de regresul lumii satelor, de priveliştea morţii, de suita verbelor la infinitiv care îşi fac împărăţie pe trupul ogoarelor părăsite sau vândute pe doi bani de sătenii ajunşi în pragul sărăciei şi disperării?! Cum am putea să ne imaginăm că ai noştri sunt autorii distrugerii “veşniciei care s-a născut la sat”?! Ce ar mai putea spune, astăzi, Lucian Blaga despre eternitatea duratei şi a frumuseţii satului românesc?

Nici nu ne putem imagina, atâta vreme cât înaintăm printr-o lume încropită din paradoxuri, în care pura realitate românească bate, de la distanţă, orice fel de scenariu de ficţiune. Singurul lucru care ne mai trezeşte o inexplicabilă speranţă, ba chiar suspiciune, este ataşamentul unor străini faţă de lumea satului românesc; de România, în general, ca o sursă permanentă de bucurie. Bunăoară, Prinţul Charles, care are două proprietăţi în Transilvania, nu mai conteneşte cu vorbele de laudă despre ţara noastră… Din toate reiese şi intenţia vădită a Prinţului de a promova turismul românesc… Să-l fi citit, cumva, pe Blaga? Nu ar fi de mirare, de vreme ce iubeşte atât de mult veşnicia – din literatură sau de aievea! – a satului românesc…

sursA: curierulnational.ro