Judecând după articolele publicate în presa financiară din Vest, majoritatea analiştilor consideră că problema principală a economiei mondiale constă în lipsa unor acţiuni “concrete şi puternice” din partea statelor europene. Presa financiară este o portavoce a sectorului financiar-bancar şi este clar că mesajul principal al bancherilor este simplu: “vrem bani!”. Liderii Uniunii Europene sunt acuzaţi de lipsa unei politici coerente de gestionare a crizei datoriilor suverane şi a crizei bancare, dar unica soluţie agreată de sectorul financiar-bancar se rezumă la o îndatorare adiţională a statelor pentru salvarea profiturilor bancherilor.
Există o diferenţă importantă între situaţia din 2008 şi cea curentă. În 2008, politicienii au fost de acord să transfere pierderile băncilor în bilanţurile statelor, însă astăzi acest transfer nu mai poate fi făcut din cauza fragilităţii financiare a guvernelor. În 2008 problema principală a fost insolvenţa băncilor, iar astăzi problema principală este insolvenţa statelor. Politicienii au de ales între două abordări diametral opuse. Abordarea corectă presupune falimentarea controlată a tuturor băncilor (în fond, toate băncile mari din UE şi SUA sunt insolvente) şi utilizarea resurselor statului pentru reconstrucţia unui sistem financiar viabil, dar o asemenea abordare este foarte inconfortabilă din punct de vedere politic. Fără complicitatea băncilor, statele nu s-ar fi putut îndatora atât de mult şi nu ar fi putut finanţa pomenile electorale deghizate în programe sociale, iar distrugerea actualului sistem financiar va însemna sfârşitul “statelor sociale” din Vest.
Ideea unui stat social nu este rea, dar ca statul social să fie altceva decât o iluzie efemeră şi periculoasă, finanţarea programelor de protecţie socială trebuie să fie făcută din banii obţinuţi prin impozitarea unei economii productive şi nu prin îndatorarea statului.
Politicienii europeni şi americani au făcut foarte multe promisiuni pe baza unor presupuneri vădit false despre creşterea economică. Aşteptările cetăţenilor americani şi europeni referitoare la valoarea pensiilor, ajutoarelor de şomaj, subvenţiilor medicale şi alte programe sociale nu au nicio legătură cu realitatea. Pentru ca fondurile de pensii din SUA să-şi poată onora obligaţiile financiare este nevoie ca economia americană să crească cu 8% pe an, timp de 25 de ani, iar situaţia din Europa nu este cu nimic mai bună. În fond, problema crizei economice este problema destrămării iluziilor cu care s-a obişnuit să trăiască cetăţeanul de rând al ţărilor dezvoltate. Opţiunea raţională presupune lichidarea controlată a sistemului financiar curent şi reorientarea radicală a economiilor europene şi americane.
Nu există posibilitatea de menţinere a actualului sistem financiar fără sacrificii excepţionale din partea contribuabililor. Există anumite semne de raţionalitate în comportamentul politicienilor britanici şi al politicienilor germani care, în ciuda propagandei mediatice şi a presiunilor din partea sectorului financiar-bancar par să caute soluţii pentru lichidarea influenţei bancherilor asupra sferei politice şi crearea unui sistem financiar controlabil de către stat. Paradoxal, dar cei mai mari prieteni ai bancherilor sunt politicienii de la Bruxelles care fac absolut orice pentru menţinerea actualului sistem. Dacă politicienii germani i-ar fi lăsat pe eurocraţi să “rezolve criza”, atunci Banca Centrală Europeană ar fi inundat piaţa cu euro “proaspăt tipăriţi”, aşa cum îşi doresc toate băncile şi statele insolvente. Atât liderii de la Washington, cât şi liderii de la Bruxelles nu doresc lichidarea sistemului curent şi cred în continuare în soluţiile neo-keynesianiste.
Căderile burselor europene şi americane vor fi folosite ca pretext pentru demararea unor noi programe de “stimulare a economiei” prin intermediul unor măsuri vădit inflaţioniste. Inflaţia este favorabilă băncilor şi nefavorabilă pentru oamenii de rând, pentru că inflaţia reduce valoarea reală a datoriilor acumulate de bănci şi state, reduce valoarea reală a obligaţiilor financiare pe care statele şi le-au asumat faţă de cetăţeni şi totodată reduce puterea de cumpărare a salariilor şi economiilor acumulate de cetăţenii de rând. În consecinţă, cei care astăzi îşi doresc ca Bernanke sau Trichet să stimuleze economia doresc de fapt ca oamenii de rând să piardă o bună parte din capacitatea de cumpărare, iar bancherii să-şi păstreze bonusurile şi profiturile.
Existenţa crizei este o realitate obiectivă. Astăzi, fiecare guvern trebuie să hotărască cine va plăti pentru criză, bancherii prin faliment sau cetăţenii de rând prin hiperinflaţie. Din păcate, în cazul României, situaţia este clară şi tristă. Preţul crizei va fi plătit de cetăţeanul de rând.
sursa: cronicaromana.ro
Adauga comentariu