Proces ireversibil

Pentru a înţelege severitatea crizei cu care se confruntă sistemul economic din Vest, trebuie luat în calcul faptul că problemele cu care se confruntă atât SUA cât şi Uni­unea Europeană nu sunt strictamente financiare. Criza economică a scos la iveală existenţa unei grave crize de leadership care provine dintr-o veritabilă penurie de lideri corelată cu o paralizie instituţională aparent incurabilă. Si­tu­aţia este atât de gravă încât personaje marcante din epoca de glorie a Vestului nu s-au mai putut integra în sistemul politic contemporan. Re­nu­mitul Paul Volcker, preşedintele Rezervei Fe­derale în perioada 1979-1987, a fost rechemat în serviciul public în 2009 şi, deşi a primit postul de preşedinte al Consiliului Economic de pe lângă preşedintele SUA, el nu a putut face nimic pentru a modifica politicile dezastruoase promovate de tandemul format din Benjamin Sha­lom Bernanke şi Timothy Geithner. Fostul pre­şedinte al Rezervei Federale este o veritabilă legendă a lumii financiare, dar a fost tratat ca o “fosilă vie” şi privat de vreo influenţă reală asupra politicii economice guvernamentale. În consecinţă, Volcker şi-a depus demisia în fe­brua­rie 2011. Acest caz nu este singular. Admi­nistraţia Obama a rămas fără serviciile mai multor experţi economici care s-au dovedit a fi prea incomozi şi prea duri în relaţiile cu sectorul financiar-bancar. Dacă actuala administraţie de la Casa Albă nu este capabilă să folosească serviciile expertului care a scos SUA din două crize economice (1979 şi 1987), atunci şansele ca actuala conducere americană să găsească o soluţie pentru criza actuală sunt nule. Este important de înţeles că diferenţa dintre Volcker şi Bernanke nu este doar de natură intelectuală, deşi o diferenţă de inteligenţă exis­tă, ci este de natură morală. În ciuda unui caracter extrem de dificil şi a unei biografii des­tul de tumultuoase, în situaţiile cri­tice Volcker întotdeauna a ales să acţioneze în interesele ţării, chiar şi în cazurile în care interesele ţării erau divergente cu interesele banche­rilor americani. Benjamin Shalom Bernanke în­tot­deauna alege să protejeze interesele Wall Street-ului, chiar dacă interesele ţării vor suferi.

În aceste condiţii, considerăm că doar cineva extrem de naiv mai poate avea încredere în declaraţiile lui Bernanke sau Geithner. Pentru a avea o viziune reală asupra situaţiei, mai importante şi mai informative sunt declaraţiile celor care şi-au demonstrat în trecut priceperea şi buna credinţă. Merită să analizăm un exemplu concret: economistul Laurence Kotlikoff consi­deră că valoarea reală a datoriei publice americane nu este 14,68 trilioane de dolari, ci 212 tri­lioane. Cifra pare nerealistă, dar trebuie să fie tratată cu maximă atenţie. Laurence Kotlikoff nu este un economist oarecare, el a fost consilierul economic al lui Ronald Reagan şi împreună cu Volcker a contribuit la modelarea politicii econo­mice americane. Principala performanţă economică a lui Ronald Reagan, contrar opiniei populare, nu este implementarea “reagono­mics”, ci preve­ni­rea transformării crizei bancare din pe­rioada 1985-1987 într-o criză economică gene­ralizată. Atunci, ca şi acum, problema principală era supra­dimensionarea şi supraîndatorarea siste­mului financiar bancar. Astăzi, tehnocraţii şi politicienii folosesc banii contri­buabililor pentru a salva băncile, având grijă ca bancherii să-şi primească bonusurile de sute de milioane de dolari. În 1985-1987, politicienii influenţaţi de tehnocraţi precum Volcker sau Kotlikoff au permis ca sute de bănci să intre în faliment, iar mii (!) de bancheri, inclusiv pre­şedinţi de bănci, au înfundat puşcăria. Repu­blicanul Ronald Reagan a fost îndeajuns de înţelept încât să lucreze destul de eficient cu Volcker sau Kotlikoff, deşi ambii sunt demo­craţi, iar astăzi democratul Obama nu do­reşte să se consulte cu ei.

În următorii ani, peste 78 de milioane de americani (aşa-zişii “baby boomers”) se vor pen­siona. Conform legislaţiei actuale, statul este obligat să cheltuiască echivalentul a 40.000 de dolari per pensionar sub formă de diverse beneficii, subsidii şi plăţi directe. Bugetul federal va trebui să găsească sursa de finanţare care să-i permită să cheltuiască 4 trilioane de dolari pe an pentru deservirea pensiilor şi programelor sociale destinate pensionarilor. Ve­nitul total al bugetului fe­deral este de doar 2,28 trilioane de dolari, iar deficitul bugetar este deja la nivelul de 1,3 trilioane de dolari. De la începutul crizei, Laurence Kotlikoff în­cearcă să atragă atenţia asupra acestei pro­bleme, dar acceptarea faptului că sistemul de ajutor social este imposibil de finanţat ar însemna un dezastru pentru întreaga clasă politică americană care timp de mai multe decenii a dat alegătorilor pro­misiuni absolut irealiste şi a “băgat mâna” în fondurile de pensii şi asigurări sociale pentru a finanţa politicile expansioniste şi proiecte din care s-au putut autofinanţa diverşi “băieţi deştepţi” care ştiu bine “tabla împărţirii”.

Procesul dezintegrării economiei americane şi, prin extensie, a economiei vestice a depăşit punctul de ireversibilitate. Urmează să vedem modul în care va avea loc inevitabila pră­buşire. Mitul despre “visul american” va fi spul­berat, iar imaginea pensionarului american zâmbitor, bogat şi îndeajuns de înstărit ca să călătorească prin lume va fi înlocuită de ima­ginea unui pensionar sărac, bolnav şi for­ţat să lucreze chiar şi la 75 de ani pentru a-şi asigura un minim de subzistenţă. Cel mai probabil, sectorul financiar (a se citi: Bank of America) se va prăbuşi cu mult mai repede decât sistemul de pensii şi asistenţă socială, oferind politicienilor un prilej perfect pentru a da vina pe Wall Street atunci când se va îm­părţi blamul pentru căderea imperiului ame­rican şi capita­lismului vestic. De fapt, problema nu ţine strictamente de Wall Street sau Casa Albă, ci de sistemul care a ajuns să întroneze non-valorile în vârful piramidei so­ciale. Marea piramidă ame­ricană va suferi o implozie sub greutatea propriilor păcate instituţionale şi împreună cu ea se vor prăbuşi şi micile ei copii construite prin diverse ţări eu­ropene, iar din ruinele sistemului vechi se va putea crea un sistem nou.

sursA: cronicaromana.com