Infrângerea care ne tine in viata si victoria care ne surprinde

In fiecare zi ne lovim de neincredere in societate, stat, institutii si de o insatisfactie generala fata de viata pe care o traim. Totul merge rau, lucrurile si tara merg intr-o directie gresita.

Daca am face studii sociologice, consistente despre realitatea si viata noastra sociala, acestea ar putea sa constate ca nefericirea noastra nu are drept cauza conditiile sociale sau locul neprielnic in care ne-am nascut. Neputinta noastra a devenit istorica si, cel mai grav lucru, ea se invata. Nu se ia din laptele mamei, nu este una genetic transmisa, ci vine dintr-un fel de genetica sociala care face sa ne tot pierdem in peisajul ratacirii fara de proiect si fara de vlaga. Nu putem face nici macar niste amarâte de autostrazi, nu suntem in stare sa construim o societate fara coruptie, nu putem reforma educatia, nu putem macar sa ne pastram tinerii acasa. O neputinta pe care am transformat-o parca in filosofie de viata si mod de a fi in care culmea este faptul ca ne sfatuim copiii sa paraseasca acesta tara, unde, dragul mamei, nu ai nici o sansa, nu poti face nimic.

Neputinta are, in primul rând, o explicatie de fond, una convenabila, usor de asimilat, dar mai ales una care ne deresponsabilizeaza. A fost cultivata mereu prin povestea fundamentala a devenirii noastre, istoria. Dar nu numai istoria oficiala, ci si formele povestirii vietilor noastre, a istoriei familiilor spuse de bunici copiilor atunci când ei intreaba despre stramosii lor contribuie la asta. Un discurs total despre infrângere se invata mereu, inca din familie.

Neputinta de a arata ceva facut in istorie am explicat-o prin faptul ca am fost mereu calcati de imperii, de popoare migratoare, am fost teatru de razboi. Dar le spunem copiilor ca am fost pacifistii lumii, cum spunea un ideolog comunist. In copilarie, vedeam in biblioteca tatalui meu o carte si pe masura ce cresteam ma enerva tot mai tare din cauza ca avea un titlu propagandistic idiot: „Nici cuceritori, nici cuceriti“. Probabil ca in trupul meu de copil si apoi de adolescent se intâmplau transformari radicale de masculinizare, se instaurau instinctele de lupta si supravietuire, iar acestea se impacau destul de greu cu un asmeanea tibetanism bolsevic. Adica, daca nu am fost nici cuceritori, nici cuceriti, ce dracu am fost? Am fost absenti, am fost fugiti in paduri din calea istoriei? Ne-am ocupat doar cu otravirea fântânilor si arderea grânelor in fata unor inamici care nu s-au mai obosit sa ne caute?

Neputinta de a trai decent, de a trai normal, firesc, ca si cum nu ar trebui sa iti aduci aminte unde esti, asta ne lipseste. Acceptam cu usurinta mizeria umana pe principiul ca aici este România, aici nu suntem in Germania, prietene, trezeste-te! Or sa te calce toti in picioare daca nu faci ceea ce trebuie, daca nu faci ce fac toti. Trebuie sa fii necivilizat, egoist, salbatic, sa nu respecti nicio regula. Sa cobori in ochii tai doar pentru ca trebuie sa acceptam o falsa definitie a situatiei ca jungla in care nu ai voie sa ai nici mama, nici tata.
Neputinta de a ne bucura de viata face parte tot din marea intelepciune a fiintarii mioritice. Le spunem de mici copiilor ca nu vor avea nici un viitor in România, ca trebuie sa plece cât vad cu ochii, in America, la capsuni, oriunde. Adica, am innebunit de tot? Daca noi nu am fost in stare sa construim o lume buna pentru ei, de ce nu le dam lor sansa sa faca acest lucru pentru copiii lor?

Viata nu este doar ceea ce se intâmpla fara voia noastra, viata este si ceea ce facem cu trecerea noastra prin zile si nopti. A te bucura de faptul ca esti sanatos, ca poti sa calci pe iarba, sa alergi in soare sau sa te scalzi in iubirea ori prietenia cuiva este mai mult decât a face proiecte megalomanice de cariera sau imbogatire.

Neputinta de acceptare a performantei altora, de a ne bucura colectiv, de a fi impreuna este alta forma a unei deprinderi invatate. Capra vecinului este mereu sacrificata, dar ea oricum nu va mai naste iezi. Deci dupa ce ne-am facut damblaua de ce sa mai insistam? Am putea sa luam un model de la vecin, un exemplu, atunci când ceva i-a iesit bine. Comunitatile europene sau asiatice invata din experientele indivizilor si fac din ele practici comunitare. Daca unul pune un hotel in Alpii elvetieni sau austrieci si afacerea merge, atunci toti construiesc hoteluri sau pensiuni, se face o asociatie sau o cooperativa, unii devin monitori de schi, altul face pâinea proaspata pentru toti, alt vecin duce turistii in excursie.

Toate aceste forme ale neputintei nu au nici o explicatie obiectiva. Totul este dobândit, perpetuat printr-o subcultura a infrântului care nu are curajul sa traiasca fara suferinta sau, mai exact, nu are curajul sa se ridice daca a cazut.

Victoria care ne surprinde si managementul emotiilor negative

Mi-am regasit aceste rânduri pe care le-am scris in timpul unei calatorii la Budapesta in seara in care Lucian Bute a ridicat România in picioare, pentru putina vreme. Am participat cu totii la un ritual colectiv al victoriei. Un baiat simplu, dintr-un sat de lânga Galati, impins la profesionism de mafia din boxul românesc, când clanul Simion l-a impiedicat sa ajunga la JO de la Sidney, a adus o sarbatoare si ne-a reamintit un ritual al victoriei parca uitat. Putea arata ca o poveste de succes care umple salile de box cu copii saraci din cartierele jalnice ale marilor orase, copii care vor aduce peste douazeci de ani alte centuri in România. Un ritual al victoriei care a izbucnit firesc, din amintiri, din instinct, poate.

M-am uitat in jurul meu cu intentia de a gasi macar un fir de explicatie pentru ceea ce se intâmpla cu noi. Am vrut sa vad daca oamenii se pot bucura pâna la capat si ceea ce am vazut mi-a placut. Oamenii se bucurau chiar daca o televiziune deja transmitea in direct cautând mutre care nu se bucura. Un jurnalist ne spunea ca nu vede decât doi oameni care se bucura cu mâinile pe sus, la o jumatate de ora de la meci. Un fost boxer il ataca pe invingator cu vulgaritate.

E adevarat, era acolo si o ingerinta politica, dar putea fi pasata usor, trecuta sub tacere. Daca politicul se baga peste tot, trebuie sa construim anticorpi, scheme de perceptie pentru a reusi ignorarea lui, dar nu ne putem amputa orice parte din viata noastra de care s-a atins politica. Cei zece mii de oameni aveau, acolo, in sala, o solutie pregatita pe care au folosit-o intens si eficient.

Mi-am dat repede seama ca nu va fi o poveste de succes, un moment important pentru mii de copii ce ar putea visa sa devina campioni ca Lucian. Nici societatea nu va fi primit aceasta victorie ca un dus rece care te trezeste dimineata la viata. Sirul infrângerilor asteptate cu care ne-am obisnuit nu va putea fi intrerupt de victoria lui Lucian Bute si de iesirea oamenilor in Piata Universitatii. Infrângerea ne-a intrat in suflet ca o neputinta invatata temeinic si s-a transformat intr-o solida certitudine. Decât sa lupti, sa speri, sa nu poti dormi de frica de a nu gresi in meciul de mâine este mai simplu sa astepti o infrângere sigura pentru care deja avem o explicatie. Când victoria este aproape si mai ai doar un pas, emotia poate fi cumplita, asteptarea foarte grea. Daca infrângerea este asigurata, nu te mai chinuie asteptarea si nici nu mai trebuie sa invoci norocul sau pe Dumnezeu.

Dar nu acesta este lucrul cel mai grav pe care l-am decelat in aceste zile. Din contra, cred ca oamenii se pot obisnui cu victoria, mai repede decât s-au obisnuit cu infrângerile. Le trebuie doar o elita care sa conduca societatea spre mici sau mari victorii in viitor. M-a intristat ca exista deja stapâni peste nefericirea noastra, maestri ai caderii, niste guru ai invatarii intru infrângere.

Minimalizarea victoriei a inceput din prima secunda in care Bute a ridicat mâinile deasupra capului. De ce? Simplu, infrângerile repetate ale oamenilor vor aduce voturi in viitoarea campanie, iar aceasta stare trebuie pastrata pâna ce vor veni urmatoarele alegeri. O cruzime inutila, oamenii sunt destul de nefericiti, de saraci, de tristi. S-au saturat de guvernantii de acum, vad deja România ca o prapastie si nu mai cred in viitor. La ce bun sa-i ajuti sa pastreze deznadejdea, sa-i privezi de bucuria de dupa o victorie, de savurarea ei? Daca strategii de ocazie ar fi mai destepti, si-ar da seama ca depresia colectiva indeparteaza lumea de vot, ii face sa nu mai creada in nici o solutie, deci nici in solutiile cu care vine opozitia. Managementul perceptiei si orientarea spre productia de emotii negative este o mare greseala, dupa parerea mea, deoarece creeaza o atmosfera care blocheaza chiar si receptarea ideilor noi.

Nu ma mai ocup de strategie politica de multa vreme, dar in locul partidelor din opozitie sau a mass-mediilor care vor caderea actualei puteri as lupta tocmai pentru a multiplica aceste rare luminisuri din viata oamenilor. Aceste luminisuri de fericire generate de sentimentul victoriei creeaza un efect de contrast si mai ales pot reda o speranta pentru ca oamenii sa creada in utilitatea unei viitoare schimbari.

Deocamdata insa niste spin doctori dâmboviteni, cântareti dupa ureche si cu lecturi putine si neincheiate, cauta sa ne tina tristetile treze si nefericirile intacte. Ne cultiva infirmitatile si ranile ca la niste cersetori ce sunt o anexa a eczemei lor. O telerealitate trista care ar trebui sa aduca niste maruntis electoral. Sa fie asta tara trista (plina de humor!) despre care scria inegalabilul Bacovia: „Sunt câtiva morti in oras, iubito…“?

Vasile sebastian Dâncu

sursa: revistacultura.ro