De la deziluzie la pragmatism

Despre respectul faţă de propria istorie, ca şi despre mitocanie şi incultură, s-a vorbit şi s-a scris enorm în ultimele zile. Nu cred că mai e vreun comentariu de făcut. Despre constituţie şi despre forma statului ar trebui însă să înceapă o dezbatere serioasă.

Cu bunele şi relele noastre, potrivite sau nepotrivite în lumea de astăzi, care ar fi conceptul de la care ar trebui să pornim? Dintr-o ţară care se risipeşte, ce ar putea să ne facă coerenţi? Ce ar putea să ne transforme din patrioţi de parastas şi vesnică pomenire a gloriei străbune într-o comunitate care îşi clădeşte viitorul? Între republica prezidentială, mereu în pericol de a deveni o dictatură, republica parlamentară în care cete nesătule se îndestulează din hoitul statului, noi am ales o ciorbă dulce. Şi aşa, şi aşa. Am ajuns la un compromis indecent şi, totodată, ineficient. Ne căutam punctele fixe faţă de care să ne raportăm fără a respecta însă nimic.

Cu ani în urmă, măcar biserica şi armata, în studiile de opinie publică, erau întărite ca repere ale încrederii oamenilor. Astăzi, şi ele se duc la vale. Celelalte instituţii ale statului abia dacă se ridică până la genunchiul broaştei. Ocupanţii vremelnici ai funcţiilor oficiale fac tot ce pot pentru a le submina. De aceea, este convingerea mea intimă că, în nevoia noastră acută de a ne împăca cu noi înşine, ca şi în majoritatea ţărilor europene, doar monarhia constituţională poate fi forma de guvernământ ce ni s-ar potrivi. Deasupra luptelor politice trebuie să existe o instanţă inatacabilă şi neutră. Nu pentru că sunt întârziate în istorie naţiunile acceptă această formulă, ci pur şi simplu pentru că, în condiţii normale, ea oferă stabilitatea şi liniştea unei creşteri durabile. Prin educaţia bolşevică, această educaţie care ne-a cioplit mentalităţile timp de 50 de ani, refuzăm încă soluţia evidentă.
Deşi în ultima sută de ani am trecut prin două războaie mondiale, de abia acum ne aflăm în cel mai dificil moment al istoriei noastre. Un continent cu o monedă muribundă, cu state care stau să dea faliment din cauza dominaţiei sectorului public, cu cheltuielile sale monstruoase asupra sectorului privat, ne târăşte în vârtejul unei crize care nu e doar a noastră, ci a întregului sistem.

Am confundat mereu această furtună cu o criză a structurilor financiare, a băncilor, a instrumentelor tehnice care fac banii să se mişte, fără să vedem că, de fapt, e criza alcătuirii politice. O criză a democraţiei, în care politicienii, în goana lor după imagine, pentru a constitui o majoritate, uită că rolul esenţial al guvernării este acela de a apăra minorităţile. Uită că rolul statului nu este acela de a transfera bunăstrarea conform unei logici de multe ori electorale, şi nu funcţionale, ci acela de a proteja pe fiecare dintre membrii comunităţii în parte.

E momentul în care avem nevoie să începem cu începutul. Câţi dintre noi oare au citit Constituţia din 1923? Dacă am considera abuzive toate răsturnările de sub cele trei dictaturi ale ultimilor 70 de ani, ea s-ar afla încă în vigoare, cu atât mai mult cu cât originile ei sunt mult mai vechi. Din cele 138 de articole, 78 proveneau din constituţia de la 1866. Nu multe sunt amendamentele care i-ar lipsi pentru a deveni contemporană cu noi înşine şi cu cele mai avansate state moderne.

Nu e suficient să ne declarăm deziluziile şi decepţiile. Dacă „prin graţia divină şi voinţa naţională” o astfel de minune s-ar întâmpla, am trece mult mai uşor de necazurile şi ameninţările lunilor şi anilor ce vor urma.