Falimentul zonei euro

Fiscal ne aflăm pe unul dintre ultimele locuri din lume: avem peste 400 de impozite şi taxe. Nu ne-a interesat niciodată costul taxării. Ştim doar să-i pedepsim pe rău-platnici. Nu ştim să motivăm.

„Ne aflăm în faţa riscului real ca pentru prima dată întreaga zonă euro să intre în faliment”, scrie ministrul german al Finanţelor, Wolfgang Schlaube, într-o scrisoare confidenţială către Jean Claude Trichet, preşedintele Băncii Centrale Europene. Datoriile Greciei, circa 150% din PIB, ne-au adus aici. Cu încăpăţânare, nemţii încearcă să prelungească scadenţa acestora cu până la şapte ani. Altfel, în lanţ, scenariul elen se va repeta în sudul continentului.În ciuda aparentei ieşiri din criză, Germania este disperată. Se prăbuşeşte zona de influenţă economică pe care şi-a construit-o cu migală în ultimii 40 de ani. Sub cupola democraţiei şi sub stindardul Uniunii Europene, Germania a devenit motorul Europei, pe care a transformat-o în hinterlandul ei.

Europenii sunt însă diferiţi între ei. Grecul din sistemul de stat iese la 52 de ani la pensie, dar de cele mai multe ori are şi o altă ocupaţie. Munceşte vreo 2.000 de ore pe an, în timp ce neamţul protejat de statul paternalist lucrează în jur de 1.300 de ore şi ajunge să se bucure de liniştea bătrâneţii, ocrotită de stat, doar la 65 de ani.

În ianuarie 2011, într-un articol intitulat „Al patrulea Reich”, spuneam: „Grecia a fost doar prima victimă a acestui conflict cultural şi economic. Depinzi de noi, faci ca noi, că îţi place sau nu, că ţi se potriveşte sau nu! Poate că şi greierele din celebra fabulă are dreptatea lui. E diferit de furnică. Nu poate munci la fel, nu poate fi impozitat la fel, nu poate fi judecat cu aceeaşi măsură. De aceea, moneda comunitară la adoptarea căreia visam şi noi cu naivitate nu poate rezista. Două treimi din exporturile germane, în valoare de 1,4 trilioane de dolari, se duc către Europa. Din acest motiv, Germania nu poate fi considerată, alături de Statele Unite, China sau Japonia, un exportator global. Produce pentru curtea proprie. Directorul unei mari companii de origine germană îmi spunea odată că extinderea economică e un război al tranşeelor. Pentru epoca industrială, avea dreptate. În lumea globală în care am intrat, integrarea virtuală trece însă de geografii. Dintotdeauna nemţii s-au întins alături, n-au călătorit departe, n-au cucerit imperii coloniale, n-au fost piraţi. Au construit structuri, încet, cu migală şi cu seriozitate. Şi-au impus stăpânirea. Azi suferă de complexul dezastrelor produse de momentele în care au devenit agresivi. Paşnici şi încăpăţânaţi, tind să devină pe nesimţite stăpânii Europei”.

Şi iată că astăzi s-au trezit din nou în faţa dezastrului. Portugalia, Spania, Italia, aflate în aceeaşi situaţie cu Grecia, prin contagiune stârnesc îngrijorarea capitalului. Piaţa globală, în ciuda aparenţei, nu accepta uniformizarea, dimpotrivă, încurajează diversitatea. Au succes cei care îşi pun în valoare personalitatea proprie, cultura, tradiţia, modul specific de integrare a individului în comunitate. Productivitatea are o dimensiune culturală, nu este un simplu raport aritmetic. Cu greu pot intra într-un model matematic motivaţiile perene sau de moment, interconexiunile continue sau întâmplătoare, interesele diferite sau divergente ale centrelor de putere.

Întrebarea este cum putem profita noi acum, când un alt imperiu se destramă? Suntem în stare să ne construim propriul model? Întotdeauna am fost convins că putem. Pentru asta ar trebui să răspundem întâi întrebării cum ne protejăm de efectele cutremurului european. Atâta vreme cât scopul este creşterea economică şi locurile de muncă, deci în cele din urmă creşterea prosperităţii, măsurile sunt trei:

– moneda legată de un etalon stabil,
– micşorarea fiscalităţii prin reducerea drastică a cheltuielilor şi a rolului statului,
– dereglementarea, pentru a ridica barierele administrative impuse capitalului.

Deocamdată, niciuna dintre acestea nu ne preocupă. Discutăm la nesfârşit dacă leul faţă de euro ar putea fi 3,9 sau 4,8. Bancherii au împrumuturile date statului în lei, dar finanţate în valută şi zic 4 cu gândul la bonusul de la sfârşit de an. Industriaşii sub povara plăţilor şi a încasărilor de fiecare zi, zic 4,8. Pe importatori îi interesează mai mult nivelul dolarului, iar Banca Naţională, suverană, manipulează cursul, doar-doar o ţine în frâu inflaţia, ajunsă la 8,3%. Ne pierdem în detalii. Avem nevoie de o unitate de măsură, de un punct fix. Fiscal ne aflăm pe unul dintre ultimele locuri din lume: avem peste 400 de impozite şi taxe. Nu ne-a interesat niciodată costul taxării. Ştim doar să-i pedepsim pe rău-platnici. Nu ştim să motivăm. Legislativ, după 20 de ani de democraţie, ne-am ales cu unul dintre cele mai incoerente şi aberante sisteme din lume. E ultimul moment în care am putea să ne aşezăm să discutăm serios despre toate acestea.

sursa: adevarul.ro