Cand traiam sub dictatura, ziceam ca regimul ne umileste, ne injoseste, ne rapeste tineretea, aspiratiile, visele. Ne lasam amagiti de propaganda, de care nu eram constienti, a postului de radio Europa Libera, amagiti de aspiratia noastra de a avea ceea ce avea Occidentul, de a trai cum traia Occidentul, cu orice pret. Vroiam ziare ca la ei, posturi de radio si de televiziune ca la ei, libertatea de a calatori ca ei, sunca presata, televizoare color, mercedesuri. Ne lasam amagiti chiar si de numele postului de radio platit de CIA, intr-atat de mult ne atragea un concept pe care nici nu-l intelegeam, sau cu siguranta ca il intelegeam imprecis, hiperbolizat. Dupa ’90 am inteles toata smecheria celor de la Europa Libera, ne-am inteles si aspiratiile noastre, un pic cam naive. Pentru ca a crede ca un concept (vanturat asa cum le vanturau conchistadorii spanioli aztecilor panglicute colorate si oglinjoare prost slefuite pentru a-i ucide apoi) precum cel de libertatate, poate ocupa spatiul mental rezervat asteptarilor care mai de care mai nesatioase, nu e decat dovada unei naivitati magice. Nu acuz, poate ca meritam asta dupa cei 50 de ani in care traisem o asteptare ponderata. In cativa ani aveam sa descoperim goliciunea acestui concept gata mereu de a acoperi gauri propagandistice.
Dar, din pacate, inghitisem galusca si nici macar nu eram constienti de asta. Nu suntem constienti nici azi, cand credem ca libertatea inseamna mii de ziare care spun acelasi lucru si mii de posturi de televiziune care citesc aceleasi stiri. Nu suntem nici macar constienti ca propaganda nu s-a predat, ci, dimpotriva, este mai groasa ca niciodata. Noi continuam sa credem ca e bine. Avem mii de ziare chiar daca mancam de pe jos, avem mii de posturi de televiziune chiar cand suntem umiliti de un nivel de trai mizerabil, cu preturi la alimente, combustibili si energie la nivelul Europei despre credem in continuare ca este civilizata. O Europa civilizata care stabileste preturi pe viata noastra si care voteaza fara sa cracneasca, de pilda, ca datele personale ale tuturor persoanelor din UE sa fie trimise statului Israel, singurul din lume care se poate ocupa de siguranta lor(?!).
Aceeasi Europa civilizata care pe hartie spune ca datele personale trebuie sa fie secrete in virtutea drepturilor cetatenesti fundamentale! In aceasta ordine de idei, ma intreb, oare presedintele Basescu, cel care e cu poporul, cu baile de popor, cu referendumurile populare, a informat poporul despre actul semnat pe 31 ianuarie 2011 la CE? Si daca nu, nu cumva e raspunzator pentru asta? Nu ca ne-am putea opune in vreun fel, de vreme ce masurile sunt stabilite la cel mai inalt nivel, dar barem sa fim informati de dragul democratiei, macar de dragul acelei democratii de pe hartie. Ca asa ni se spune de dimineata pana seara, ca in democratie informarea e lucrul cel mai sfant. Democratia este frumoasa in poze, dar deseori hidoasa in realitate. Si noi am crezut intr-o himera si acum ne este rusine ca tot in himere credem sau nici macar nu mai dorim sa vedem realitatea. E destul ca avem mii de ziare si mii de posturi de televiziune. Care ne inrobesc in fiecare zi ca pe niste sute de milioane de Papillon-i eviscerati. Prin manipulare si prin starea in care ne aduc fara niciun scrupul.
Democratia, despre care credeam ca trebuie sa ne elibereze de frica, de foame, de privatiuni, este cea care azi a ajuns sa ne inrobeasca aspiratiile intr-un un trai decent, sperantele intr-o viata mai buna si drepturile fundamentale intr-un fel in care nici macar democratia regimului Ceausescu nu a indraznit sa ni le spulbere. Inrobiti, fara nici macar a observa, zambim cand ni se pune bocancul in gat, in vreme ce divertismentul omoara pana si ultima palpaire a simtului de observatie, a discernamantului. Anesteziati cu cloroformul propagandistic care se incapataneaza sa ne prezinte democratia de tip anglo-american drept o fecioara, nu ne mai vedem lanturile robiei care ne leaga. Niste robi fericiti care mergem la patinaj, vizitam mall-urile, movie-plex-urile, savuram gratarele pe malul raului, coafurile si revistele ilustrate. Robi care incearca sa uite o frumoasa zicala, deseori citata de umanisti: mai bine o viata scurta, dar in picioare, decat o lunga viata traita in genunchi. Zicala inaltatoare, nimic de zis, care insa, in democratia noastra scrijelita pe hartie, te pune pe ganduri: nu cumva oamenii inrobiti au ajuns sa creada ca ei duc, de fapt, o lunga si frumoasa viata in picioare?
George Cusnarencu
sursA: cronicaromana.ro
Adauga comentariu