Sărăcia de idei din campaniile electorale din acest an nu a ocolit educația. Și acum, în fața alegerilor prezidențiale și parlamentare, se vorbește de educație, dar nimeni nu a propus vreun proiect viabil.
Faptul că de la programele anilor nouăzeci – „Reabilitarea școlilor rurale” (1997), „Construcția de școli și de clădiri universitare” (1997), construcția „Roedunet” (1996), „Echiparea cercetării universitare” (1998), „Crearea autonomiei profesionale a școlilor și liceelor” (1998), „Autonomia universităților” (1998), „Normalizarea salarială a educației” (1998), etc. – se progresează în infrastructură și alocări financiare este în firea lucrurilor și de salutat. Numai că nici banii și nici infrastructura nu dispensează de normalizarea educației propriu-zise. Poți să ai bani, dar educația, cum se vede, să fie în criză.
Fapt este că, în comparație cu țările din regiune, în România s-au distrus piese ale reformei educației anilor nouăzeci, încât, în vreme ce respectivele țări au progresat, țara a dat înapoi. Legile învățământului din 2011 și 2023 și politizarea aferentă au îngroșat amatorismul la decizii și rămânerea în urmă. Aceasta, după ce, în 1998, România era invitată la Washington DC, alături de Brazilia, să prezinte reforma care o plasa între primele țări angajate pe această cale, după ce la Paris se monografia reforma, iar măsuri europene se adoptau și în reuniuni continentale la București și Cluj-Napoca. Unele universități românești mai contau în 2010. Acum, mai interesant în ele, cum spunea un cunoscător, sunt festivitățile. Dacă nu cumva doar pregătirea emigrării.
Indicatori precum campioană europeană la abandon școlar, la cel mai scăzut consum de carte pe cap de locuitor, la analfabetism funcțional, la emigrare în timp de pace spun cam totul despre starea educației naționale. Unii sociologi au constatat că neșcolarizarea de copii atinge azi proporții de dinainte de 1938. Corupția în acordarea de diplome și titluri și slaba valoare de sub ele sunt fără precedent. Destul să luăm în calcul neputințele din deciziile economice, din accesarea de fonduri europene, din democratizare și asigurarea unei justiții credibile, pentru a ne da seama de declinul profesional.
Peste toate, disprețul pentru educație atinge culmi. De pildă, unii candidați la președinție creditați cu sondaje au la activ plagiate c se văd cu ochiul liber. Or, plagiatul este simplu furt, fie el și de două, patru sau oricâte procente. Sunt și candidați cu studii încropite în instituții imature ale anilor nouăzeci. Sau sunt numite la decizii persoane care nu au de a face cu pregătirea cerută de funcție – filologi pe posturi de ingineri, asistenți sociali în loc de finanțiști, artiști în loc de agronomi, ș.a.m.d.. „Aranjamentul bate regulamentul”, spune un ilustru ierarh din București, dar, mai nou, reflexele celor care decid frizează absurdul. Literatura lui Caragiale și Urmuz este depășită de absurdul din instituții.
Ca o culme a disprețului, în ultima vreme se spune că nu contează calificativele luate de persoane pe parcursul formării. Ca și cum democrația nu ar trebui să fie, măcar în principiu, meritocratică. Firește că poți să nu iei note mari la anumite materii, dar să iei la majoritatea calificative joase spune ceva despre calibru. Poți să iei slab un examen, dar să treci dubios altele nu-i fără importanță. Poți fi cum vrei, dar ce cauți la decizia asupra vieții altora?
În orice se întâmplă multe, dar de ce România trebuie vulnerabilizată? De ce, după mandate prezidențiale și guverne care au dus-o la trai pe împrumut, la cea mai mare emigrare dintr-o țară în timp de pace și la declin profesional, România este pe cale să intre din nou pe mâna inșilor al căror loc natural este în altă parte?
Este de mirare că universitățile nu reacționează la disprețul cu care este privită educația. În loc ca rectorii unora să se ocupe, ca nicăieri în Europa, de schimbarea penibilă a legislației mandatelor, precum în 2023, și să concureze la grațiile șefilor SRI, nu ar fi normal ca universitățile să se exprime pentru valorificarea pregătirii absolvenților în folosul țării? Nu ar fi de revenit de la încremenirea în aranjamente păguboase, la competiția deschisă în ocuparea de funcții și de posturi, în acord cu ceea ce înseamnă universitatea la propriu? Nu cumva în țară instituțiile s-au închis în ele însele și au devenit opace la normalitate?
Se observă ușor că nicio instituție din societatea românească actuală nu întreține o dezbatere exigentă asupra dezvoltării țării. Niciuna nu vădește competența necesară. Niciuna nu face temă din nivelul pregătirii. Conduc azi destinele inși aflați sub nivelul pretențiilor. Se acceptă că „merge și așa, căci și în alte țări sunt neajunsuri!”, încât este plin azi de doctorate mediocre, de titluri pompoase și fără acoperire, de pretenții fără suport și de clișee.
Deschiderea instituțiilor academice nu ar trebuie redusă la lozinci. Ea presupune aducerea de capete proaspete în catedre și la decizie. Instituțiile academice ar trebui vast înnoite cu oameni creativi. Ar fi cazul ca acestea să ia în seamă noua formare a specialistului plecând nu de formalisme , ci de la problemele de rezolvat. Nici o specializare nu mai poate rămâne solitară. Ar fi cazul abordării noilor câmpuri ale cunoașterii – bioingineriile, antropologia și inteligența artificială, psihologia bazată pe medicină, științe sociale informate cultural etc. Ar fi cazul ieșirii din evaluarea cantitativă a publicațiilor spre decantarea contribuțiilor originale la cunoașterea de azi.
În această situație, singurele propuneri în educație în sezonul de alegeri din 2024 sunt „România educată” – un exemplu de nepricepere, dăunător pentru țară – și revenirea la Spiru Haret. Numai că și aceasta din urmă se epuizează în retorică, neștiindu-se ce ar însemna aceasta. Deși scrierile haretiene sunt republicate (vezi Constantin Schifirneț, ed., Operele lui Spiru Haret, Comunicare.ro, București, 2009, zece volume), câți dintre cei care organizează astăzi educația le-au răsfoit? Câți îl cunosc pe Spiru Haret?
Ca ministru, în zece ani, cunoscutul matematician și sociolog a condus, cum se știe, elaborarea legilor care au reformat durabil educația din țară – Legea învățământului primar (modificată,1896); Lege asupra învățământului secundar și superior (1898); Lege asupra învățământului profesional (1899). Spiru Haret a dat componentele decisive ale reformei și a avut opțiuni care rămân și azi de actualitate. Ce ar însemna astfel revenirea la abordarea sa?
Partea inferioară a formularuluiÎn zilele noastre – mai curând din inerție, decât din preocupare democratică – se vor programe de reformă cu contribuții din toate direcțiile, ceea ce evident nu dă rezultate. Spiru Haret a spus-o fără ocolișuri: „Programele lucrate după un plan unic și general nu este o lucrare ce trebuie confiată unui corp numeros. Cine cugetă asupra lucrului vede că o asemenea lucrare seamănă mult cu rezoluțiunea unei probleme matematice, care nu comportă un prea mare număr de soluțiuni” (Operele lui Spiru Haret, Comunicare. Ro., București, 2009, vol.I, p.148). Ca să poți articula un program viabil este nevoie de idei.
Unii cred că o reformă începe de oriunde. Spiru Haret a pus în fața reformei misiunea educației. „Învățământul unei țări este chemat să îndeplinească un întreit scop. În prima linie, el trebuie să formeze buni cetățeni. În a doua linie, el trebuie să procure tuturor tinerilor fondul de cunoștințe care este indispensabil oricărui om în viață, fără deosebire de treaptă socială; acesta este învățământul obligatoriu. În fine, el mai trebuie să formeze contingente pentru toate carierele care sunt necesare pentru viața completă și armonică a statului” (II, p.197-198). În fruntea misiunii stă „formarea cetățeanului” la nivelul timpului.
Spiru Haret a respins, explicit o „reformă” pornită din interese electorale. La el, interesul public era busola. Spiru Haret era deplin conștient că „la noi una se scrie în lege și alta se aplică” și cerea „a lua în serios semnificația cuvintelor”(VI, p. 386). Altfel, totul e zădărnicit.
Spiru Haret scria că „cel mai mare rău de care suferă poporul nostru și cel mai greu de doborât este neștiința. Și nu înțelegem prin aceasta numai neștiința de carte, ci neștiința mai mult sau mai puțin desăvârșită a rostului țării și a lucrurilor care privesc cu totul de aproape însăși ființa lui” (IX, 2010, p.162). Necunoașterea afectează chiar felul de a proceda la schimbări, încât este mare diletantismul în elaborarea și evaluarea reformelor.
Învățământul condiționează multe, dar este iluzoriu să se aștepte de la acesta totul. Spiru Haret susținea că „de scăderea simțului moral nu e vinovat învățământul, ci acea școală detestabilă care, abuzând de insuficiența legilor și de neconsistența opiniei noastre publice, practică pe față teoria căpătuielii și a imoralității./…/ Școala nu poate fi decât oglinda stării morale a țării însăși” (VIII, 2010, p. 248). Educația nu poate fi altfel decât societatea.
În concepția lui Spiru Haret, universitățile pot fi decisive pentru un stat. El invoca frecvent exemplul Germaniei, ca întărire a unui stat prin educație, și nutrea aspirația ca prin legislație să facă astfel ca „universitățile să nu fie numai niște școli superioare, un fel de continuare a liceului, ci niște vaste centre de cultură, în care să găsească lesne mijlocul de a se manifesta întreaga mișcare culturală a țării în ce are ea mai bun și mai înalt” (I, p. 355). Numai o instituție care îi cuprinde pe cei mai buni, profesional, civic, moral, poartă pe drept numele de universitate. Numai cel competent să contribuie la propășirea comunității din jur este universitar la propriu!
Meritocrația permite universităților să fie la înălțimea misiunii, dar și aici se cuvin făcute corecturi. Spiru Haret spunea că atunci „când e vorba de personalul didactic, preocuparea ministerului nu trebuie să se mărginească numai la a admite ca profesori pe cei mai capabili; solicitudinea lui trebuie să-i însoțească și după numire, să susțină și să încurajeze pe cei buni și să le dea mijloacele de a se perfecționa; pe ceilalți, să caute a-i îndrepta și, dacă nu poate, să facă tot ce e prin putință pentru a scăpa școala de dânșii”(I, p. 177). Corecturile trebuie să fie practic continue.
Acestea, ca și alte opțiuni, au rămas actuale. Le-am și evocat altădată (A. Marga, Reforma modernă a educației, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2016; mai recent, articolul Spiru Haret despre reforma învățământului, în „Cotidianul”, 22 octombrie 2019), încât nu mai stărui asupra lor. Mai adaug doar, la cele deja prezentate, temeinicul Raport general asupra învățământului secundar (1884, în Opere, vol. I, pp.139-277), pildă de tratare la obiect și responsabilă a educației. În orice caz, cine-l invocă pe Spiru Haret are a fi conștient de exigența ridicată cu care trebuie asumate și rezolvate problemele.
Spiru Haret nu ezita să consemneze la vremea lui că este un „regres” în educația din țară, ca efect al două cauze: lipsa de legislație sistematizată și completă și lipsa de perseverență din partea administrării educației (p. 142). Educația este un întreg și parte a întregului care este societatea respectivă – încât nu se pot face reforme pe părți (p.143). Nu o dată, s-au dat legi, dar nu și regulamentele, s-au făcut programe, fără a ține cont de lege, iar ordinele și instrucțiunile nu țin cont de nimic.
Deși venea după studii în Franța, Spiru Haret nu ezita să critice faptul că „am împrumutat întocmai sistemul nostru de învățământ, fără a pune mai nimic de la noi” (p. 141). El voia soluții educaționale care rezolvă dificultățile României, nu găselnițe. Soluțiile sale au mers departe și au pretins mult. De pildă, bibliotecile școlare ar trebui să funcționeze (p. 198), iar „copilul trebuie cuprins într-o atmosferă de moralitate” (p.221). Educația nu se face doar în orele de școală.
Sistemul școlar cu care a operat Spiru Haret cuprindea: „școli de învățământ general, subdivizate în școli clasice (licee și gimnazii) și școli realiste (gimnaziile reale); școli speciale (școlile normale primare, seminariile, școli de farmacie, veterinărie etc)”. El spunea că „dedesubtul învățământului secundar, formând substratul întregii culturi naționale, se află învățământul primar, pe care legea îl împarte în rural și urban. Deasupra sunt universitățile și celelalte școli cuprinse sub numele de învățământ superior” (p. 142). Spiru Haret a accentuat nevoia de promovare a „școlilor reale”, pe lângă „școlile clasice”, și obiecta că ele au rămas doar în seama inițiativelor locale.
Spiru Haret acuza faptul că la noi legile organice se modifică repede după adoptare și cerea ca o lege organică să fie formulată încât să nu fie modificabilă la ocazii (p.146). O programă, cât de bună ar fi, nu poate da niciun rezultat decât dacă funcționează timp îndelungat. Spiru Haret mai acuza că „nu s-a făcut nimic pentru a se forma un corp demn de misiunea de învățători ai națiunii” (p. 152) și că este excesivă imobilitatea celor care ajung profesori. Spre deosebire de alte țări, aceștia nu se mai mișcă din instituție. Este nevoie de ridicarea nivelului concursurilor pentru posturi didactice (p. 164), căci, de pildă, concursurile universitare se fac la noi amator, ca nicăieri.
Trebuie renunțat, sublinia Spiru Haret, la „conducerea anonimă a școlilor prin consilii școlare” (p. 186), căci acestea duc la desființarea disciplinei și nu dau rezultate. Cu asemenea consilii, „relele învățământului” – neținerea orelor și scurtarea lecțiilor prin intrări târzii la clasă și ieșirea timpurie (p. 188), neîndeplinirea programelor (p. 193), lipsa de claritate a acestora (p. 194), manuale depășite și rău făcute (p. 196) – se perpetuează.
Spiru Haret cerea mult învățământului privat. „E foarte adevărat că, în afară de un număr imperceptibil de excepțional, învățământul privat de la noi este astăzi mai mult un rău decât un bine; cele mai multe din persoanele care exploatează institutele private își aduc prea mult aminte de regula comercială: a da cât se poate mai puțin marfă pentru cât se poate mai mulți bani; de aceea, copiii care își fac studiile în acele institute, rareori capătă o instrucțiune suficientă și în calitate și în cantitate” (p. 226). Învățământul privat poate și trebuie să fie și el de nivel înalt.
Educația are nevoie de susținere financiară, dar, pentru Spiru Haret, educația nu depinde doar de bani. El a reclamat în primul rând „incoerența” organizărilor. „Căci, după mine, cauza cea mare a actualei stări de lucruri este nu atât lipsa de îngrijire sau măsurile rău nimerite, cât lipsa de sistemă și de perseverență. Când vom face ca legile, regulamentele și ordinele ministeriale să fie de acord unele cu altele, vom fi făcut mai jumătate din treabă” (p. 276). Dintr-o organizare fără coerență nu are cum ieși ceva competitiv.
Contextul istoric s-a schimbat din anii lui Spiru Haret până în zilele noastre de câteva ori, încât simpla apelare la legile lui alunecă ușor în propagandă. El însuși s-ar opune la o asemenea folosire a numelui său.
Cât de mari și de multe sunt schimbările, își poate da seama oricine. De pildă, azi școala este concurată nu numai de precaritatea economică a familiilor, care limitează mersul la școală, copiii fiind folosiți la munci. O concurează organizația, care-l înrolează devreme pe tânăr, televiziunea, care facilitează accesul la opere din tezaurul culturii și la informații, răspândește idei și comportamente, și telefonul mobil, care este mijloc de influențare. O concurează mai nou comercianții care distribuie droguri. Școala este provocată de situații din societate în care se face carieră fără reușite prealabile la învățătură.
Dar nu numai atât. Azi sunt ideologii ale destrămării familiei tradiționale. Între timp, în România, în 2012, s-a amputat rețeaua de bază a școlilor. Relația cunoașterii cu valorile este mai complicată decât odinioară. Azi, în țări care se plasează la coada competițiilor, câștigă teren convingerea falsă că performanța școlară nu ar trebui să fie condiție a ascensiunii în funcții publice. Acestea, și altele, sunt provocări noi.
Desigur, astăzi, pe scară mai mare decât oricând, concetățenii au cuvinte aspre despre cei numiți, prin încălcarea de criterii profesionale și civice, să decidă educația națională la vârful ei. Pregătirea decidenților este vizibil mediocră, dar alternativa refugiului în trecut nu rezolvă mare lucru. Noi idei, în context nou, și vasta înnoire a educației de azi sunt necesare precum oxigenul. Așa cum gândea libertățile, instituțiile și performanțele, Spiru Haret ar fi primul care ar spune-o.
Spiru Haret, de exemplu, considera că bacalaureatul este prea greu, cu inconveniente, și că îi sunt de preferat examene anuale, ba chiar examene la absolvirea fiecărei clase (p. 209). După toate experiențele, însă, este clar că introducerea de către Constantin Angelescu a balacaureatului, iar mai recent, cu Legea din 1995, prevederea a două examene de talie națională pe traseul unui elev, „Capacitatea” și „Bacalaureatul”, alcătuiesc o soluție mai bună.
Dar la Spiru Haret sunt idei și soluții la fructificarea cărora cei care îl invocă ar trebui să se angajeze. Ce ar face el astăzi? Spiru Haret ar aplica ideile pe care le-am subliniat, fiindu-i caracteristice. El ar spune limpede că nu se poate înainta fără a satisface imperative care stau în fața organizării educației. Este vorba de stăpânirea unei culturi instituționale de către cel care vrea să organizeze; dedicare către interesul public; capacitate de cuprindere a întregului; competența de a elabora măsuri de schimbare în mai bine. Spiru Haret le-a ilustrat, încât nu-l poate continua decât cineva care și le asumă.
Fără a satisface aceste imperative, nu este soluție și nu va fi educație demnă de nume. Abia satisfăcându-le se poate face față și provocărilor mai noi din societate, pe care, obiectiv, Spiru Haret nu avea cum să le abordeze.
Autor: Andrei Marga
Adauga comentariu