Cine s-a interesat de mijloacele evoluate de sprijinire a celor cu handicap cunoaște numele lui Raymond Kurzweil. Îl cunosc și cei care se ocupă de muzică, pictură, poezie realizate pe computer. Mai amplu îl cunosc însă cei care zăbovesc asupra istoriei „inteligenței artificiale”. Căci, din poziția de creator tehnologic, informaticianul a generat numeroase idei, proiecte, rezolvări. Inovațiile sale sunt nete, au schimbat istoria și provoacă la reflecție.
Dacă este să captăm sensul inovațiilor și felul de a gândi al lui Ray Kurzweil, atunci „noul tehnocratism” este caracterizarea adecvată. Să-i observăm acum argumentele din principala sa carte, The Age of Spiritual Maschines (1999), reeditată ca Die Intelligenz der Evolution. Wenn Mensch und Computer verschmelzen (Kieppenheuer & Witsch, Koln, 2016), evident sub un titlu schimbat, mai fidel conținutului.
Ray Kurzweil conturează un moment de referință în lumea de azi. El a făcut înțeles fenomenul „inteligenței artificiale” și a profilat o concepție inspirată de aceasta. El susține cel mai clar că soluțiile la dificultățile deloc mici ale umanității actuale vin din tehnologie, mai precis din „inteligența artificială”. El nu împărtășește, însă, simplismul obișnuit al curentului. Culturile cu tehnologie mai puternică câștigă în cele din urmă competițiile (p. 212), spune el, tehnologiile ar trebui însă stăpânite, dar numai tehnologia nu ajunge.
Beneficiind de o cunoaștere profundă a culturii umaniste, Ray Kurzweil afirmă că „adversitatea față de tehnologie orientată spre trecut este prea puțin fructuoasă în lumea actuală. Pe de altă parte, este importantă ideea că tehnica înseamnă putere. Noi trebuie să aplicăm tehnica pe baza valorilor umane” (p. 146). Ray Kurzweil a și ameliorat viața a nenumărați oameni cu handicap prin invenții tehnice și a spus adesea: „Asemenea aplicații ale tehnologiei pentru folosul oamenilor handicapați mi-a adus mereu cea mai mare satisfacție” (p. 284). În definitiv, tehnologia care permite surzilor și orbilor astăzi să citească și să se exprime în chestiunile vieții publice îi datorează esențialul.
Dincolo de înzestrarea artistică, inginerească, de cercetare și conceptualizare neobișnuite și de formarea în vestitul Masschussets Institut of Techonology (MIT), de cultura de rară cuprindere, biografia lui Ray Kurzweil este liniară, dar plină de distincții majore pentru inventivitate. El s-a ridicat în grupul altui creator din domeniul „inteligenței artificiale”, Marwin Minsky, apropiat al lui John McCarthy, lansatorul termenului. Continuu efervescent, Ray Kurzweil a creat el însuși firme de succes și a devenit apoi director al creației la MIT, pentru a trece apoi ca responsabil cu ingineria creativității la Google. Cea mai riguroasă istorie a „inteligenței artificiale” (Nils. J. Nilsson, The Quest for Artificial Intelligence. A History of Ideas and Achievements, Cambridge University Press, 2010), îl menționează ca „descoperitor” și-i amintește cartea The Singularity is Near (2005), în care Ray Kurzweil își asumă că este posibilă o inteligență mai presus de cea cu baza în creierul biologic.
Ray Kurzweil nu este doar inovator, ci și gânditor sensibil, cultivat în domenii multiple și reflexiv. Nu-l mai poți lăsa la o parte în filosofia prezentului, căci el a profilat o abordare care, poate că nu-i încântă pe cei care cred că reflecția se găsește doar în trecut, dar este astăzi reprezentativă pentru un larg curent. Ray Kurzweil exprimă miezul tehnocratismului avansat – anume, că „inteligența artificială” învinge restul, căci în istorie câștigă cei care dispun de superioritatea tehnică, dar ea rămâne credincioasă, încă o dată, valorilor naturale ale vieții.
Am arătat altădată că „inteligența” nu se confundă cu „intelectul”, „rațiunea” sau „cugetarea”. De asemenea, am delimitat trei accepțiuni de referință ale acesteia în timpul nostru: „accepțiunea culturalistă” – profilată de John Dewey, care a legat „inteligența” de om considerat ca „ca agent, ființă care acționează, care este responsabilă, prin inițiative, inventivitate și muncă orientată, de re-crearea lumii” (Reconstruction in Philosophy, 1968); „accepțiunea naturalistă” – a lui Bruce H. Lipton (The Biology of Belief. Unleashing the power of consciousness. Matter & Miracles, 2005) și Dumitru Constantin-Dulcan (Inteligența materiei, 2021) – care identifică inteligență deja la nivelul organismelor; și „accepțiunea tehnicistă” – a lui Ray Kurzweil, care spune că „ inteligența constă în capacitatea de a satisface scopuri… prin folosirea optimală a resurselor limitate” (p. 126), în condițiile selecției sprijinite pe informație.
Pentru a-și întemeia viziunea, Ray Kurzweil trece în revistă lunga istorie a evoluției din lume și, la capătul dinspre noi, evoluția inteligenței. De la un moment dat, în concepția sa, evoluția a luat-o pe calea ce a dus la computerele de azi. Ray Kurzweil este un intelectual care desfășoară interogații până la capăt și are grijă să evidențieze implicațiile faptelor în raport cu întregul cunoașterii.
Numeroși filosofi și oameni de știință sunt invocați de el ca parte a evoluției pe care o reconstruiește și, desigur, ca repere. De la Platon (427-387 î.e.n.), care a lăsat o teorie a conștiinței și gândirii, la scrierea răscolitoare a lui Wittgenstein (Tractatus logico-philosophicus, 1921), și, mai nou, la creatorii, dar și la criticii „inteligenței artificiale”. Și de la chinezii care au dat (200 î.e.n) „orchestra mecanică”, la noi bijuterii tehnologice, precum „Virtual Retina Display” (1998), care proiectează imagini direct pe pielea celui care folosește instrumentul, și „Bluetooth Technology” (1998), care leagă comunicativ persoanele, fără fir și pe benzi de frecvență largi.
Reconstrucția este luată de Ray Kurzweil ca bază a unei teorii a evoluției umanității. Să-i delimităm nucleul: „evoluția este un proces, dar nu un sistem închis. Ea este supusă influențelor exterioare și impulsurile îi sunt date de haosul înconjurător. Ca urmare, legea entropiei crescute își păstrează valabilitatea și odată cu evoluția vieții și cu formarea inteligenței” (p. 35); tempoul evoluției crește exponențial în timp (p. 36); evoluția generală continuă în domeniul tehnic, încât „tehnica dezvoltă în sfârșit tehnică nouă” (p. 38); ea este datorată evoluției inteligenței, iar „inteligenței îi aparține și capacitatea de a folosi optimal resursele limitate”, prin calcul (p. 43); „complexitatea” se evaluează în funcție de scop (p. 62); specia umană și tehnica se dezvoltă ca reacție la „dezordine (Unordung)”, în impunerea unei ordini (p. 63); tehnica computerială a intrat într-un proces evoluționar de înaintare proprie (p. 65); cipurile, inovațiile bazate pe computer cu materiale optice, cristaline sau cuante sunt la dispoziție (p. 68); inteligența umană oferă azi mijloacele trecerii într-un nou stadiu al evoluției – „stadiul tehnic” (p. 69), „trăirea subiectivă este contrarul realității obiective” (p. 72), încât „evoluția pășește la început încet, apoi se accelerează cu timpul, în timp ce viața unui om începe razant și pierde apoi în viteză” (p. 73); „în trendurile care cresc exponențial este ascunsă o putere uriașă” (p. 74); „evoluția este o programatoare excelentă” (p. 75) care operează cu informații, cum este, de pildă, mecanismul genetic cu bază biochimică descoperit de Watson și Crick; „inteligența evoluției” este astfel încât ea produce o inteligență superioară, căci mamiferele au handicapul de a calcula încet (p. 79); evoluția a creat oamenii care au capacitatea unei evoluții mai accelerate prin crearea „tehnicii inteligente” (p. 81); există o „lege a randamentului în creștere (steigenden Ertragzuwacs)”, care face ca tempoul producerii de mașini tot mai inteligente să se ridice (p. 83); se aplică principiul al doilea al termodinamicii, încât entropia în univers ca sistem închis crește, aceasta indicând și direcția timpului (p. 85); evoluția se mișcă însă spre ordine (p. 88); oamenii sunt mai inteligenți ca grup decât ca individualități, iar pași în creația tehnologică pot face doar în echipe (teams), dar nu înseamnă că orice grup este mai inteligent decât membrii săi (p. 91); „computerele au fost mai întâi extinderi ale intelectului nostru, iar în cele din urmă ele vor extinde intelectul nostru” (p. 213).
Ce urmează? În secolul 21, „tehnica computerială ne pune în situația de a rezolva probleme vechi de secole. Ea ne indică drumul într-o epocă post-biologică, care modifică esențial faptul de a muri. Este psihicul nostru pregătit pentru schimbările ce vin? Cu siguranță că nu. Dar, foarte probabil, și această situație se va schimba”. Esențial este faptul că, „înainte de încheierea secolului al 21-lea, omul va pierde poziția sa ca ființa cea mai inteligentă și capabilă pe Pământ” (p. 20). Înțelegerea adusă la zi a esenței umane va fi problema politică și filosofică a anilor ce vin.
Computerele actuale depășesc inteligența umană în numeroase domenii: jocul de șah; diagnoze medicale; comerțul cu acțiuni în bănci; dirijarea de rachete cu rază medie de acțiune; capacitate de adaptare la situații problematice. Se va putea dezvolta software aidoma creierului, astfel că, „în a doua decadă a secolului al 21-lea, computerele vor citi, înmagazina și prelucra autonom texte”(p. 22) și vor începe să depășească nivelul inteligenței umane. „Tehnica computerială cunoaște o razantă dezvoltare”, încât va dispărea în al doilea deceniu granița dintre „inteligența umană” și „inteligența mașinală”. Faptul că inteligența mașinală întrece inteligența umană va marca toate aspectele vieții în secolul al 21-lea (p. 25). Se vor pune de acum „probleme filosofice” redutabile: Este gândirea umană doar un calcul? Computerele gândesc sau doar calculează? Dacă creierul uman urmează legi fizice, este el doar o mașină de înaltă complexitate? Este o deosebire fundamentală între gândirea umană și gândirea mașinală? Trebuie să socotim computerele ca ființe care gândesc conștient din momentul în care au atins complexitatea creierului uman și capacitatea sa de a rezolva probleme? Este aceeași persoană cea din realitate și cea care este mașină cu creierul scanat al primei?
Toate indiciile ne arată că „un computer personal va avea în anul 2030 capacitatea creierelor umane dintr-un sat mic, în 2040, cea a creierelor umane din Statele Unite ale Americii, în întregime, iar în jurul lui 2060, capacitatea unui miliard de creiere umane. Dacă se admite că în 2099 populația va fi de 10 miliarde de oameni, atunci pentru un penny se obține o capacitate de calcul în mașină de un miliard de ori mai mare decât cea a tuturor oamenilor de pe Pământ” (p. 174). „Tehnica va dezvolta în sfârșit, la rândul ei, o nouă tehnică” (p. 38). Vor fi fluxuri de date electronice pătrunse în lumea neuronală. „Noi vom poseda implantate care ameliorează capacitatea noastră de a înmagazina cunoștințe, așadar de a ne îmbunătăți memoria. In contrast cu natura, vom dota această versiune electronică a sinapselor noastre cu un canal pentru a transmite cunoștințele. Devine astfel posibil ca, în această extindere electronica a creierului nostru, să transferăm foarte repede cunoștințe” (p. 163).
Se confirmă de fiecare dată „legea creșterii exponențiale a capacității de calcul”. În jurul anului 2049, „gândirea umană se amestecă cu inteligența mașinilor create la origine de specia umană” (p. 461). Nu va mai exista o clară deosebire între om și computer, chiar dacă funcțiile lor de gândire presupun procese celulare bazate pe carbon și hidrogen, respectiv pe „echivalente” electronice și fotonice.
Leonardo da Vinci studia corpul uman, iar Ray Kurzweil își propune să-l continue studiind creierul. Preocuparea sa majoră este scanarea creierului. „Se poate cerceta arhitectura, organizarea și cunoștința înnăscută a creierului, încât să se cunoască mult mai rapid cum este de construit o mașină inteligentă” (p. 197). Problema cheie este a capacității de prelucrare a datelor. Prin „scanare cercetătorii pot stabili cum se alimentează neuronii unul pe altul cu informație” (p. 201). Ea se rezolvă azi cu „copierea” ale organizării neuronale a creierului pe siliciu pentru a putea formula algoritmii. Se poate desluși ceea ce se petrece în creier cu mijloace invazive (chirurgicale), dar iau deja avânt procedeele neinvazive (tomografia cu rezonanță magnetică, tehnologia opticii imagistice, terapia cu implanturi neuronale, etc.) Suntem în situația în care, argumentează Ray Kurzweil, se poate crea ceva analog cu „Human Genom Projekt” (1991), care a dat deja rezultate în medicina corporală, din momentul în care se dezvoltă „implanturi-Cochlear” și scanările neinvazive.
Multe întrebări fundamentale capătă un răspuns nou.
De pildă, omul nu dobândește identitate la nivelul părților, ci la nivelul „structurii materiei și energiei” (p. 97) ce-l compun, încât identitatea este o chestiune de structură. Ceea ce contează este „modelul (Muster)”. Dar modelarea molecular-genetică va trebui completată cu cea a „inteligenți artificiale”.
Ray Kurzweil este de acord cu teza lui Turing după care „computerele gândesc”, iar, unde este „gândire”, este „intenționalitate” (p. 109). „Dacă o mașină trece testul Turing, vom putea considera că ea are conștiință. Dar aceasta nu este totuși o dovadă științifică” (p. 114), testul Turing rămânând, inevitabil, doar o dovadă antropocentrică. Fapt este, însă, că un calculator cu bază neuronală electronică operează de un milion de ori mai rapid decât unul cu bază neuronală biologică. „Creierul nu este, însă, un organ individualizat, ci constă dintr-un ansamblu de sute de organe specializate în prelucrarea de informații, fiecare cu topologia și structura proprie. În orice caz, multe dintre acestea servesc acestei construcții complexe la păstrarea funcțiunilor vitale proprii ale neuronilor, dar nu sunt relevante nemijlocit pentru prelucrarea informației” (p. 138). Așa că, nu „copierea” în amănunt, prin scanare, a creierului este ținta realistă, ci captarea sursei performanțelor lui.
Odată cu evoluția „inteligenței artificiale”, se poate pune în mod nou chestiunea morții. Se moare până azi mai curând din cauza epuizării corpului – moartea este legată îndeobște de hardware. „Vor fi totdeauna încă hardware și corp, dar, în nucleu, identitatea noastră va ține în permanență de software-ul nostru” (p. 211). Vom putea fi legați la un computer personal, care ne face mai puțin dependenți de hardware și software cu care suntem deja înzestrați. Ray Kurzweil este de părere că „activitatea mentală a implanturilor va fi considerată în cele din urmă ca parte a gândirii noastre proprii. În cele din urmă, se ivesc continuu în capul nostru idei și gânduri relativ la care nu avem vreo reprezentare de unde provin și cum de au apărut în capul nostru”(p. 214). Desigur, fără corp nu se poate – „un spirit fără corp devine repede depresiv” (p. 218), încât problema este de a îngriji corpul. Nanotehnologia actuală – cu strategia edificării corpului plecând de la celule (p. 221) – este însă accesibilă.
Teza pretențioasă a lui Kurzweil este că „mașinile inteligente” vor fi capabile de prestațiile „inteligenței naturale”. El vorbește, de pildă, de „mașini simțitoare (sinnliche Maschine)”: „Grație acestei tehnologii, se va ajunge în situația în care se face aproape orice fel de experiență cu aproape orice persoană, în mod real sau imaginar, și în orice moment ales” (p. 240); de „mașini spirituale (spirituelle Maschine)”: tehnologia va face ca întregul proces de simțire și gândire al omului să poată fi dirijat prin implanturi și alte tehnici (p.243); de „mașini creative (kreative Maschine), cu care începe epoca „artistului cibernetic” (p. 256). Muzica, literatura, arta plastică se produc tot mai mult pe computer și vom avea în curând „poetul cibernetic”.
Ray Kurzweil ia în considerare întreg secolul al 21-lea și are în vedere virtualizarea realității date. Protejarea vieții private a fiecărui om devine, în noile condiții, o problemă politică. El consideră că „inteligența computerului este împletită în felul cel mai strâns cu mecanisme sociale și trebuie să se supună unui control uman identificabil. Pe de o parte, aceasta cere legislație prin care un om preia răspunderea pentru tranzacțiile și deciziile sale, chiar dacă acestea sunt inițiate numai de inteligența mașinii” (p. 325). Aceasta chiar dacă puține decizii mai sunt fără participare și consultare prealabilă a „inteligenței susținute de mașini”.
Este tehnocratism în ce susține Ray Kurzweil, dar este un tehnocratism nou. De pildă, azi, din filosofia lui Karl Popper se derivă un tehnocratism politic, care exaltă tehnologia actuală a alegerilor, dar nu se interesează de consecințe. Avem, ca urmare, pe scenă, neoliberalismul de azi cu rezultatele lui: reducerea politicii la alegeri a căror veridicitate nu mai contează, desfigurarea democrației chiar în state constituțional democratice, răspândirea „corectitudinii politice” în dauna lucidității, exaltarea vieții sexuale în detrimentul altor componente ale sensului vieții, relativizarea distincției dintre sexe, expansiunea cinismului și prăbușirea valorilor, confundarea nemulțumirii și protestului cu extremismul. Tehnocratismul lui Ray Kurzweil își asumă consecințele și are în vedere complementări cu valorile umane într-o cultură rațională, care nu reduce raționalitatea la fixarea de proceduri.
Multe filosofii de referință ale contemporaneității au fost elaborate de ingineri – Auguste Comte, Wittgenstein, Putnam sunt doar câteva exemple. Acum, cu Ray Kurzweil, interesul pentru filosofia inginerilor este mai departe deplin răsplătit, căci ei vin cu experiența condițiilor construcției. Din SUA, se cuvine citat astăzi, de asemenea, Matthew B. Crawford, cu uimitoarea sa analiză a recompunerii unității Eu-lui pe fondul destrămărilor actuale (The World Beyond Your Head, Farrar, Strauss and Giroux, New York, 2015), o personalitate care nu-și părăsește jobul curent, de reparator auto, deși universitățile l-ar angaja ca profesor! Fapt este că inginerii vin, la rândul lor, cu experiențe care schimbă tabloul lumii.
Putem discuta -ismele ce concurează în spațiul public al lumii de azi. În opinia mea, fiecare dintre cele din jurul „inteligenței” se justifică, iar realizările din spatele fiecăruia sunt deja enorme. „Culturalismul” dă vasta dezvoltare din țările avansate, „naturalismul” aduce în atenție similitudini moderatoare ale oamenilor cu organisme preumane și naturalețea de neînlăturat a vieții, „tehnicismul” asigură extinderea instrumentelor comunicării și cunoașterii dincolo de premise naturale.
Pus în aplicare, nici un -ism de pe lume nu asigură fără resturi reproducerea cu sens uman a vieții oamenilor în societățile de azi. Fiecare are nevoie de completări. În competiția fecundă dintre „culturalism”, „naturalism” și „tehnicism”, la care m-am oprit aici, problema de rezolvat o văd în lămurirea și reangajarea „gândirii”, dincoace de indispensabila „inteligență” și pe temelia ei. Rezolvarea o văd în viziunea unui pragmatism reflexiv – care începe cu restabilirea pieselor decisive ale umanismului dintotdeauna, cu delimitarea acțiunilor, a unora noi în raport cu cele deja conceptualizate, desigur, și cu reflexivitatea. În volumul Vocația gândirii (2024) propun și argumentez această rezolvare. (Din conferința Andrei Marga, „Inteligența naturală și inteligența artificială. Strategii și efecte”, susținută la Iași, în 19 iulie 2024)
Autor: Andrei Marga
Adauga comentariu