Neajunsurile rămân în Uniunea Europeană, fără soluții. Sub cupola unității, revin mai nou vechi reflexe – ignorarea istoriei, discreditarea propagandistică a celuilalt, egoismul și ura. Se recurge la improvizații opuse proiectului european, precum suspendarea subsidiarității. Se iau decizii fără acoperire în voința cetățenilor – a se vedea politica externă. Corupția pare să fi ajuns la vârf, după cum s-au petrecut lucrurile în afacerea vaccinurilor Pfizer. De aceea, destui europeni pun întrebări și caută rezolvări.
Viitorul european nu poate fi lămurit fără a cunoaște trecutul și prezentul, dar tot mai puțini dintre cei care se pronunță sunt exigenți în materie. De aceea, trecutul și prezentul sunt mai curând ideologizate și desfigurate. Destui sunt doar profitori ai ideii europene, în vreme ce mulți oameni plătesc din greu costurile erorilor și prea puțini și le mai explică.
În această situație, s-au pronunțat totuși asupra stărilor de lucruri personalități europene cu pondere, din discipline diferite. Andreas Wirsching, Brendan Simms, Benjamin Zeeb vin din zona istoriei contemporane, Roger Bootle și Thomas Piketty din cea a economiei, Anthony Giddens din sociologie, Jürgen Habermas din drept și filosofie, Pierre Mannent din teoria politică, Sergio Romano din politică, iar Jochen Bittner din jurnalistică. Fiecare abordează fără rețineri ceea ce se petrece și semnalează riscuri. Istoricii aduc în discuție nevoia unui nou narativ al unificării europene, poate chiar a unui „Euroexit”, economiștii – căderea într-un „autoritarism postdemocratic” ce afectează competitivitatea Europei, sociologii –„fracturile zigzagate” din uniune, filosofii – derapajul la decizii și „blocada gândirii”, politologii și unii politicieni – desconsiderarea păguboasă a statului național și înlocuirea democrației cu manipularea mediatică, iar jurnaliștii – erori care „sclerozează” funcționarea. S-a compus astfel un tablou grăitor al atuurilor, dificultăților și obligațiilor Uniunii Europene – cel puțin în raport cu proiectul ei, cu tratatele de aderare și cu cetățenii, și s-a atras atenția că proiectul european întâmpină dificultăți datorită, în fond, amputării democrației, stagnării în erori și debusolării într-o vreme de reorganizare a lumii.
Am examinat, în timp, emergența Europei unite (Filosofia unificării europene, 2005), evoluția (The Destiny of Europe, 2012) și perspectivele ei (Ordinea viitoare a lumii, 2023), ca și poziționarea țării noastre (România în Europa actuală, 2019), încât nu reiau aceste chestiuni. Stringentă este acum configurarea de soluții la ceea ce se petrece – multiple crize, război în Europa și iminența războiului mondial.
Ca și altădată, literați de format major nu lipsesc din dezbatere – cu sensibilitatea și imaginația lor, adesea deschizătoare de teme. Unii poate cu distanțare prea mare de stările de lucruri, dar cu angajare energică. Mă opresc aici doar asupra câtorva.
Fructificând date ale istoriei din Europa Centrală, Milan Kundera a fost cel care a adus în conștiința publică o diferență de tradiții politice între această regiune a continentului și ceea ce este dincolo de Slovacia, spre Răsărit. El credea că ar fi suficiente motive pentru a vorbi de distanța între o Europă democratică și un Răsărit pe care-l declară „retardat” ca urmare a ortodoxiei religioase și a statului despotic (Un occident kidnappe oder Die Tragodie Zentraleuropas, în „Kommune. Forum fur Politik und Okonomie”, 2/7, 1984). Militanți ai schimbărilor din Europa Centrală au și trăit decenii la rând din invocarea acestei diferențe. Unii mai trăiesc și acum.
Nimeni nu contestă faptele stabilite cu acuratețe, iar Milan Kundera a putut însufleți o mișcare. Numai că argumentarea sa a fost înghițită de istorie. Practic, diferența regiunilor Europei nu mai este aceeași, căci, între timp, chiar Estul și Vestul s-au schimbat și și-au împrumutat trăsături. Se poate specula îndelung asupra faptelor, iar azi „euromăscăricii” de care s-au umplut instituțiile, în umbra „noii corectitudini politice”, o fac. Dar diferența regiunilor continentului nu mai ține de metafizici, nici de religie, cum se perorează, ci de politici și interese geopolitice.
Într-o lume mai conectată decât oricând, au loc, cum se observă ușor, dezvoltări rapide și declinuri neașteptate. Exemple sunt nenumărate. Punerea de piedici Italiei, slăbirea rolului Germaniei și confuzionarea Franței, încercările de izolare a celor cu părere proprie sunt doar cele mai recente. Harta dezvoltărilor și declinului nu mai coincide cu vreo separare Vest-Est. Astfel că și abordarea relațiilor internaționale devine nerealistă dacă rămâne la obsesiile trecutului.
Este de recunoscut și că istoria ultimului secol încă se scrie, cum a dovedit cel mai profilat istoric al contemporaneității, Niall Ferguson. Are, totodată, actualitate observația că, în fapt, există democrație doar în statul național și că „privând națiunea de legitimitatea ei, mișcarea democratică readuce în actualitate comuniuni de dinaintea democrației” (Pierre Mannent, La Raison des nations, 2006). Ca și observația că organizarea uniunii ca „imperiu”, sacrificând suveranitatea statelor, nu-i rezolvare în Europa (Wolfgang Streek Zwischen Globalismus und Demokratie, 2021). Nu cumva ar fi de luat în seamă, cum spune Georges Corm, „degradarea” care a avut loc în Europa în reacție la schimbările angajate de Revoluția franceză, care s-a și coagulat în Mein Kampf-ul lui Hitler (1925), degradare din care se alimentează destule capete de azi?
Cum se știe, entuziasmat de regăsirea unității europene, Hans Magnus Enzesberger a publicat la un moment dat vestitele reportaje prounificare (Ach Europa!, 1989). Apoi, nemulțumit de ceea ce a ieșit din proiect, cunoscutul scriitor german a semnalat lucid deficitul democratic al Uniunii Europene (Sanftes Monster Brussel oder Die Entmündigung Europa, 2011). Deja acordurile de la Maastricht (1993) ar fi pregătit regresul, iar Lisabona (2000) ar fi accentuat renunțarea la tripartiția puterilor, care caracterizează orice democrație. „Din punctul de vedere al democrației politice, acest trio, al Parlamentului, Consiliului și Comisiei, produce o gaură neagră în care ceea ce înțelegem prin democrație dispare” (p. 51). Parlamentul european este ales, dar nu are inițiativă legislativă, Consiliul European hotărăște, dar fără legitimare, iar Comisia Europeană ia decizii care nu sunt votate, în vreme ce un aparat uriaș de funcționari hotărăște orice.
Succese ale Europei unite sunt certe, dar dificultățile de azi nu se lasă escamotate. Cel mai nou intervenient dintre literații cu format în dezbaterea europeană, Robert Menasse, cu semnificativa sa carte Die Welt von morgen. Ein souveranes demokratisches Europa – und seine Feinde (Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2024), are dreptate când spune că situația de azi este atât de dificilă, încât trebuie discutat fără teamă de etichete (p. 159). Rămânerea la clișeele curente nu rezolvă ceva (p.162). Mai mult, peisajul de azi nu este încurajator. Scena s-a umplut de „câștigători ai globalizării care nu pricep globalizarea, și de profitori ai Uniunii Europene care nu au habar de Uniunea Europeană”, care contribuie la falsificarea imaginii realității (p. 11-12). Hans Magnus Enzensberger avea dreptate să acuze „cifrul Bruxelles”, dar, astăzi, în Uniunea Europeană ar trebui mers mai adânc, la interogarea drepturilor și libertăților persoanelor.
Ora ar fi a reactivării unui ideal clasic, exprimat între alții de Heinrich Mann: să poți călători fără pașaport de la Atlantic, la Marea Neagră, din Scandinavia, în Sicilia, iar „străinătatea” să nu fie decât un mod de a vorbi. Robert Menasse vrea reluarea „idealului panumanistic” în termenii dreptului, încât europenii să se bucure de aceleași drepturi oriunde ar trăi în cadrul Uniunii. Scriitorul austriac reprezintă azi cu claritate abordarea juridică a Europei. El ia în sprijin apărarea democrației de către Hans Kelsen, aplicată la scara Uniunii Europene, cu ideea deschiderii democrației spre fiecare cetățean.
Numai că, în loc să fructifice această fecundă optică privind exercitarea drepturilor și libertăților persoanei, Robert Menasse cedează el însuși clișeelor actualei Comisii Europene. El scrie că „democrația europeană” fiind în dezvoltare, „dușmanii” vin dinăuntrul ei, după ce-i confundă tacit pe cei pe care i-aș numi „criticii justificați ai stărilor de lucruri”, cu „dușmanii (die Feinde)” Uniunii Europene, și trage o linie eronată: „Astfel, acum, cei mai mari dușmani ai democrației europene sunt naționaliștii statelor membre” (p. 190). După care citează acuzator politica asumării de sine a Ungariei și a Poloniei actuale, fără a lămuri ce înțelege prin „naționalism”.
Este clar că, azi, sub termenul de „naționalism” sunt stigmatizați nu doar naționaliștii etnicizanți, care sunt, de altfel, tot mai puțini, ci chiar responsabili rezultați din alegeri democratice, preocupați de bunăstarea țării lor, într-un context în care derapajele vieții internaționale sunt curente. Mai mult, Robert Menasse se adâncește într-o eroare istorică privind Europa, cu teza: „Istoria tragică a acestui spațiu cultural organizat politic este istoria unui concept al libertății greșit înțeles, care s-a dedus din reprezentarea după care libertatea are ca presupoziție suveranitatea unui popor, respectiv a unei etnii pe un teritoriu al provenienței” (p. 42). S-ar fi ajuns la a deriva libertatea persoanelor din suveranitatea pe un anumit teritoriu, ceea ce, după Robert Menasse, nu ar da rezultate.
Or, istoria îl contrazice pe Robert Menasse, căci în multe situații libertățile au venit abia după obținerea „suveranității naționale”. Este adevărat că în faze revolute ale istoriei europene – pe care autorul le invocă – erau libertăți și drepturi protejate juridic de cea mai înaltă instanță a statului, împăratul. Dar câți oameni se bucurau de ele? Câți ajungeau la împărat? Iar dacă discutăm de situația actuală, cine ar putea asigura drepturi și libertăți pentru cetățeni, dacă nu statele naționale? Câți oameni se încredințează altor instanțe?
Crizele sunt tratate în Uniunea Europeană separat, pe țări, în loc să fie luate ca fiind ale ansamblului, continuă sagace Robert Menasse. De exemplu: Uniunea Europeană și-a creat monedă, dar nu poate elabora o politică financiară comună; s-a instituit „spațiul Schengen”, dar nu se pot apăra granițele externe în fața imigrației; nu există o politică europeană a tarifelor vamale, impozitelor, asistenței sociale, asigurării sănătății; s-au adoptat măsuri greșite față de Grecia, deși în joc era vorba doar de 3% din producția Eurozonei; politica sănătății nu s-a putut unifica; în fața operațiunii Rusiei în Ucraina, singura soluție care s-a găsit în Europa este intrarea a noi țări în NATO, în loc să se conceapă o politică europeană de apărare; nu s-a rezolvat criza climatică. Teza lui Robert Menasse – că „Uniunea Europeană ar trebui azi să se miște spre a dezvolta mai departe posibilitățile unei politici a comunității pentru a manageria aceste crize, cu care nici un stat membru luat separat nu se va descurca păstrându-și doar suveranitatea națională” (p. 24) – este, firește, corectă. Doar că nimeni cu capul pe umeri nu pretinde altceva. Și cei socotiți „naționaliști” cer cooperare europeană.
„Naționalismul” ar explica, după Robert Menasse, faptul că Uniunea Europeană nu depășește „policriza” în care se află. Scriitorul austriac are în principiu dreptate să spună că, „după experiențele cu războaiele crude, care încalcă legile…, naționalismul trebuie depășit. Ar trebui să nu mai fie posibil ca o țară după alta să se ridice și să se înarmeze contra alteia” (p. 29). Dar întrebarea ce se pune este: numai „naționalismul” ține Uniunea Europeană în „policriză”? Numai „naționalismul” a făcut războaie? Azi vedem bine că debusolarea este a multor decidenți, iar alianțele însele se lasă mobilizate în război.
Explicit, Robert Menasse este pentru o politică externă și de apărare proprie Uniunii Europene. El scrie că „este greu de înțeles, socotind lucrurile la rece, că statele europene mai curând s-au grăbit să intre sub comanda SUA, decât să construiască un sistem de securitate și de apărare suveran european” (p. 28). Nu este soluție invitarea de către Uniunea Europeană a NATO să intre în război cu Rusia, ci ar fi nevoie de o autentică „politică de pace (Friedenspolitik)”, cu descurajarea oricărei agresiuni (p. 37,41). O „politică de apărare a comunității (Gemeischaftspolitik)” ar trebui, după Robert Menasse, să înlocuiască „apărarea suveranității naționale”.
Este adevărat că nimeni nu se mai poate apăra singur. Numai că nu apărarea „suveranității naționale” împiedică azi securitatea Europei. O împiedică, cum am arătat detaliat în alte locuri, neabrogarea până la capăt a vestigiilor celui de Al Doilea Război Mondial (de pildă, pactul Ribbetrop-Molotov), absența tratatelor și confundarea dreptului internațional cu acorduri, declarații, memorandumuri de circumstanță, sărăcia cunoștințelor și cecitatea celor care decid.
Argumentul potrivit căruia probleme precum globalizarea, digitalizarea, ecologia, migrația nu mai au granițe naționale și cer o abordare mai largă, este, desigur, realist. Dar de aici nu rezultă vreo nevoie de „deconstrucție a abordării naționale” (p. 99), cum postulează scriitorul.
Robert Menasse susține cu aplomb că naționalismele nu au rezolvat chestiunea identității, au generat războaie, nu s-au putut democratiza, au recurs la purificări etnice, la ocuparea de teritorii, masacre, crime contra umanității. Teza sa după care necazurile vin din faptul că baza dreptului european a rămas „naționalismul” (p. 57-58) nu se poate însă susține.
Așa cum arată experiența istorică și situația de azi, alternativa ce s-ar crea practic în locul „suveranității naționale” ar fi, prin forța istoriei, tot un imperialism! Mai ales că Robert Menasse și observă că Europa s-a pus, desigur, în mișcare în deceniile de după anii optzeci, dar, din nefericire, nu a făcut-o în perspectiva unei „comunități (Gemeinschaft)” îngrijită de propria integrare. După ce, în perioada postbelică, au controlat-o, direct și indirect, forțele momentului, acum o controlează feudalii neoliberalismului (p. 59). Constatare de netăgăduit.
În ofensiva lui având ca țintă naționalismul, sunt multe afirmații la Robert Menasse care stârnesc îndoieli. Iată câteva.
Teza trecerii de la pragmatismul redus azi în fapt la „situaționism” (p. 53), la pragmatismul matur, nu ai cum să nu o împărtășești – în definitiv, este vorba de revenirea de la versiunea lui James, care stârnea entuziasmul lui Mussolini, la Peirce, fondatorul curentului. Dar nu poți să nu adaugi că pragmatismul include renunțarea la prejudecăți, inclusiv la acelea despre cei cu care poți fi sau nu de acord – de la Polonia, Ungaria, Italia, la Rusia și China, dar cu care este mai mult decât normal să cooperezi.
Aserțiunea lui Robert Menasse după care „frecventa încălcare a dreptului comunitar european de către state ca Polonia sau Ungaria arată cât de puțin întoarcerea acestor state în Europa are de a face cu întoarcerea Europei Centrale” (p. 56), nu se poate proba. Ea este mai degrabă un clișeu întreținut în actualele dispute privind direcția de evoluție: globalism sau sprijinirea pe statele naționale. Robert Menasse spune că „interesele naționale sunt totdeauna interesele elitelor naționale” (p. 57). Da, așa stau lucrurile, exceptând situațiile în care o cultură națională distinge interesul public de interesul grupurilor, incluzând „elitele”, care se dau drept public.
Teza lui Robert Menasse că „națiunea este superfluă în raport cu democrația și statul” (p. 66) și „este un termen primejdios” (p. 67), mi se pare hazardată. În fapt, nu oriunde este națiune se etnicizează criteriile de evaluare a oamenilor, cum se petrec azi lucrurile – ca să rămânem la exemplul dat corect de scriitor, al femeilor discriminate la salarizare, în unele capitale europene, căci vin din Bulgaria și România.
Sunt, în cartea Die Welt von morgen și aplicări diletante ale termenilor, cu atacuri gratuite. De pildă, „Orban, Meloni, Kaczynski, Fico, programul lor este hegemonia culturală” (p. 64). Sau, este nevoie de valori, dar nu de cele ale „postfasciștilor” (p. 119) sau „quasifasciștilor” (p. 128) ajunși la guvernare. Robert Menasse spune că nu vrea valorile Chinei și nici pe cele apărate de SUA (p. 120). Numai că replica este la îndemână: nu China și SUA se străduiesc acum să țină pasul în competiția cu Europa, ci invers.
Robert Menasse respinge justificat ideologia globalismului, în care vede doar adaptare la globalizare – pe care o numește „simplă politică de locație (Standortpolitik)”. El scrie că de așa ceva Uniunea Europeană trebuie să se ferească, căci este doar „concurență pentru resurse, cu emfază națională” (p. 17). Dar alte evaluări la care recurge sunt fără probe: „Putem să controlăm globalizarea sau să suferim din cauza ei. Pretenția UE poate și trebuie să fie aceea de a o controla. Naționaliștii ne fac să suferim din cauza ei” (p. 129). Unde s-a dovedit așa ceva?
Această întrebare se poate pune și în fața altor aserțiuni ale lui Robert Menasse. De pildă, că „subsidiaritate înseamnă renaționalizare” (p. 136), că „primatul democrației naționale” împiedică „democrația europeană” (p. 145) și că „trebuie un transfer de suveranitate de la drepturile naționale de suveranitate la un legislativ european legitimat democratic” (p. 187). Unde sunt probele?
Nu intru acum în detalii, dar, în contraparte la atacarea „naționalismului” de către Robert Menasse, merită citită apărarea solid argumentată a lui Yoram Hazony (The Virtue of Nationalism, Basic Books, New York, 2018) – evident, străină de versiunile autarhice, folclorizante și chiar „pășuniste”, de ieri și de azi, ale „naționalismului”. Intuiția de necontestat a autorului este că „naționalismul” rămâne mai legat de convingerea naturală, probată de istorie, că propria comunitate rezolvă mai bine problemele vieții fiecăruia decât oricine, fără să ostilizeze neapărat oamenii. În plus, „adevărata maturitate morală se atinge doar atunci când stăm pe propriile picioare, învățând să ne conducem singuri si să ne apărăm, fără să îi lovim inutil pe cei din jur, iar, acolo unde este posibil, dând o mână de ajutor vecinilor și prietenilor”. În concurența cu „globalismul” de astăzi, „naționalismul” astfel înțeles este viziunea mai justificată de istorie.
Într-un punct cheie, Robert Menasse are superlativ dreptate în privința democrației. El scrie că „democrația este amenințată înainte de toate de faptul că este apărată ca democrație în statu quo, ca definitivă” (p. 154). Este adevărat. Multe democrații sunt lovite de dogme răsuflate, suferă azi de suficiență și se iau pe sine ca reper, în loc să ia în seamă felul cum trăiesc, ce spun și ce vor cetățenii și să admită schimbări. Așa, ele nu au cum să rămână democrații. De aceea, au și fost numite „postdemocrații” – cam generos, desigur, ele fiind de fapt, cum ne spun autori americani, englezi și germani de astăzi, doar un alt fel de autoritarisme mascate.
De ce nu s-ar interoga mai adânc acest fapt? Mai ales că o democrație care pretinde că este încheiată și unică încetează să fie democratică (A. Marga, Soarta democrației, 2022). Chiar discuțiile actuale din democrații oferă numeroase dovezi. Chestiunea presantă este azi, în orice caz, întoarcerea la realitate, în locul continuei ei înlocuiri cu clișee ale propagandei.
Autor: Andrei Marga
Sursa: <a href=”http://www.andreimarga.eu”>Andrei Marga</a>
Adauga comentariu