Analize și opinii

Andrei Marga: Corectitudinea politică

Fiind acțiune colectivă, politica a presupus oricând, în primul rând din partea aderenților la un partid sau altul, organizare și respectarea unor opțiuni – o anume disciplină în relații. În condițiile modernității târzii, partidele propriu-zise și-au stabilizat baza, rândurile lor au fost organizate riguros, doctrinele lor au devenit mai pretențioase, liderii au devenit șefi și au cerut disciplină. S-a pretins pe față alinierea și, într-o măsură, „corectitudine”.

Cum se știe din istorie, partidele organizate sub leninism au promovat disciplinări severe. „Centralismul democratic” a devenit nucleul funcționării –  fiind mai mult centralism decât democrație.  Sub el, teoria a fost confundată cu strategia, aceasta a fost redusă la chestiuni de tactică, cele de tactică la probleme curente, iar problemele curente au fost stabilite de șefi în lupta pentru putere. „Cine nu-i cu șeful, e împotriva direcției”, suna regula tacită. Devierea se sancționa prompt, atrăgea dizgrația, chiar și sancțiuni civile, până și condamnare. În numele „corectitudinii politice” au fost reprimări, chiar crime.

Partidele amintite au ilustrat „corectitudinea politică” clasică. Între timp, însă, benefic pentru generațiile active astăzi, drepturile omului, libertățile și democrația pluralistă s-au instalat, inclusiv în constituții. Pasul a fost de enormă importanță și, pe bună dreptate, covârșitoarea majoritate a oamenilor îl salută. Este natural, în definitiv, să gândești liber, să-ți exprimi părerea onest și răspicat, să folosești argumentarea în cadrul democrației. Spiritul, cum insista Hegel, este prin natura sa liber, încât orice îngrădire este contra naturii.

Numai că nu poți opri libertatea spiritului nici chiar după ce s-au instalat drepturile omului, libertățile și democrația. Hegel avea dreptate, libertatea spiritului este de neoprit. Istoria nu privilegiază vreo formațiune, fiecare organizare trebuind să se confrunte cu exigențe umane și nu se poate bloca.

Am în vedere, când spun aceasta, trei rațiuni. Este normal să aperi cadrul bazat pe drepturile omului, libertățile și democrația, dar nu poți spune că în jur nu sunt derapaje, nedreptăți și abuzuri care nu pot fi înlăturate fără schimbări. Tocmai acest cadru încurajează la abordare critică și o justifică. Mai mult, nimeni nu are, har Domnului, monopolul adevărului, libertăților și al drepturilor omului. Acestea nu se încheie cu cineva. Logic, a considera o democrație ca unică democrație nu este democratic. Iar peste toate, nu se poate opri evoluția situațiilor și alternativelor, a percepțiilor și a ideilor oamenilor.

Este fapt istoric acela că politicile comuniste au intrat în muzeu, dar „corectitudinea politică” a revenit. A revenit în societăți actuale la partide opuse, luând o formă nouă.  Cea veche era legată de politica de partid care țintea la comunizarea vieții și a ajuns în practică la strivirea drepturilor și libertăților. Cea nouă este legată de neoliberalism, care a extins libertățile, după ce le-a rupt de răspunderile de care mai erau legate. Aidoma marxismului răsăritean, care a făcut din modul de producție cheia de boltă a istoriei, neoliberalismul a făcut această cheie din competiția pe piață. Ambele au subordonat societatea. Ele au ajuns, în măsuri diferite, la asumpția iluzorie că istoria s-ar fi încheiat și tot ce mai este de făcut ar fi să fie urmați cei care ajung să decidă.

Or, lumea s-a schimbat. Lumea formată în 1989 – cu globalizarea comercială, aplicarea terapiilor de șoc, extinderea democrației liberale, deschiderea frontierelor, prevalența capitalului financiar, intensificarea schimburilor, relativizarea suveranității statelor, o supraputere solitară – a intrat de altfel demult în schimbare. A început corectura globalizării chiar în țara care a inițiat-o. Democrația liberală a dovedit capacitate de a disloca autoritarisme, dar și sub ea au avut loc sărăcirea unei părți a populației, instrumentarea justiției, slăbirea statelor, creșterea tensiunilor. Frontierele s-au deschis, dar mulți oameni s-au pus în mișcare disperați, într-o nouă migrație a popoarelor. Fără stat competent și cultură a întreprinderii, terapiile de șoc au dus la distrugeri de capacități de producție. În lume și-a făcut loc o geometrie variabilă a supraputerilor economice, militare, politice și culturale.

În jurul anului 2010, s-a și intrat într-o lume diferită. Democrația s-a diversificat, cu efecte variate – s-a ieșit benefic de sub controlul unor doctrine, dar, în multe locuri, s-a revenit la dogmatism, la alt dogmatism. Terorismul s-a extins, încât la frontiere se reiau controalele. Dezvoltarea se dovedește dependentă de eforturi interne bine organizate, iar statul național își reia rolul. Nicio problemă majoră nu se mai rezolvă fără conlucrarea statelor. Suveranitatea statală tinde să revină în poziția de reper.

Mai nou, însă, se înmulțesc încercările de a smulge societăți întregi din tradiție, în care până și vocabularul distincției „bărbat” – „femeie” este pus la îndoială. Inteligența artificială începe să fie folosită pentru a elimina omul de la decizii, digitalizarea se ia ca paravan pentru a pune capăt democrației, iar noile achiziții ale geneticii sunt invocate pentru trecerea la „postumanism”. Se speră ca „progresismul” să înlocuiască viziunile cuprinzătoare asupra realității.

Sub aspecte cruciale, a fost întrecută și taxonomia capitalism, socialism, corporatism, în jurul căreia s-a profilat „corectitudinea politică” a secolelor precedente. La propriu, nu mai găsești capitalismul conceput de Adam Smith, Andrew Jackson sau chiar Max Weber, căci un capitalism matur rămâne competițional și exclude, totuși, continua intervenție a statului și refeudalizarea. Socialism, așa cum a fost acesta prefigurat de la Rosa Luxembourg, la Thomas Piketty, nu este, căci forța intereselor individuale este copleșitoare și lasă puțin loc redistribuirii în favoarea nevoiașilor. Corporatism nu este, căci societățile sunt brăzdate de clivaje, iar acordul de bază al grupurilor sociale lipsește.

Beletristica și memorialistica sunt pline de experiențe ale „vechii corectitudini politice”. De aceea, destui nici nu mai văd în istorie altceva. În anii cincizeci, se trăia propagandistic din acuzarea „societății burghezo-moșierești”. Azi, mulți trăiesc din acuzarea „regimului comunist”, fără a mai vedea ceea ce oamenii trăiesc. Și unii și alții ignoră istoria și datele vieții.

Îngrijorător este însă acum faptul că ceea ce se numește deja „noua corectitudine politică” reia năravuri ale celei vechi. Din liberalitatea aflată la baza și în miezul modernității, mai exact din generalitatea libertăților și drepturilor, noii „corecți politic” nu au învățat mare lucru – probabil că nici nu le-au înțeles. Mai curând, ei au preluat, în fapt, mijloace ale leninismului, pe care pretind că îl combat: aceeași convingere tacită că istoria culminează în organizările prezentului, aceeași reactivitate cu etichete și sancțiuni la devieri, aceeași periclitare a deschiderii naturale a minților și aceeași pliere la șefi vremelnici.

Ca și cea veche, „noua corectitudine politică” aduce cu sine  cecitatea și aplatizarea minților. S-a și umplut în jur de vociferări care fac dogme din simple distincții politice. Acum, de exemplu, din distincția între „democrație și autoritarism”, fără a observa că în practică, din nefericire, autoritarisme, de odinioară și de azi, dintre cele mai blamabile, au apărut pe terenul democrațiilor. Distincția amintită, ca să fim limpezi, nu este lipsită de bază, dar dogmatizarea ei, presupusă de „corectitudinea politică”, este infirmată de fapte.

În jur abundă confuziile. Un exemplu este confuzia între declarații comune, acorduri de la un moment dat și dreptul internațional. Mai precis, se ia ca „drept internațional” un acord sau altul dintre state, convenabil unor decidenți de azi, ceea ce este de la început fals. Dreptul internațional rămâne însă în esență drept istoric consacrat de tratate.

Un alt exemplu este abordarea situației din Europa actuală. După confruntarea argumentelor, pro și contra, este clar că integrarea europeană este soluția mai bună. Este însă la fel de clar că fără respectul suveranității naționale, se ajunge nu la unitate, ci la noi dependențe, stagnări și tensiuni în Europa. Și astfel se trădează tocmai proiectul postbelic al unificării Europei.

Ca și cea veche, „noua corectitudine politică” aduce cu sine  sterilitatea. Cu cât este mai vehementă, cu atât performanțele  devin mai modeste. Ca un exemplu, „corecți politic” de azi nu au fost în stare să evite alunecarea societăților lor în crize. Ei nu au putut să asigure destui pași înainte. Nici să dea imaginea cuprinzătoare a lumii în care trăiesc și a perspectivelor ei. Nu s-a putut scrie nici măcar istoria ultimei jumătăți de secol, nu s-a putut elabora teoria societății care să încorporeze învățămintele cotiturilor și rupturilor recente ale istoriei și nu s-a putut elabora arta și  filosofia pe care noua experiență istorică le justifică. Sub numeroase aspecte, „corecții” trăiesc de fapt din trecut.

Fiecare își poate da seama de diferența dintre a fi tu însuți și a accepta „corectitudinea politică” observând experiența lui Thomas Mann. Se știe că celebrul romancier s-a adresat frecvent din SUA, pe calea radioului, națiunii germane, aflată sub regimul lui Hitler, și a chemat la răsturnarea acestuia. Dar, așa cum ne spun biografi mai noi (vezi Colm Toibin, Magicianul, 2021), în 1945, la revenirea în vizită în Germania, oficialii momentului  i-au cerut să nu viziteze Germania de Est, căci ar face implicit propaganda regimului de acolo. Thomas Mann a răspuns: „Sunt cetățean american. Cred în multe libertăți, inclusiv în propria mea libertate, când vine vorba să vizitez țara în care m-am născut…. Deși sunt cetățean american, rămân un scriitor german, credincios limbii germane, în care mă simt cu adevărat acasă….Dacă merg acolo în vizită, spun ce vreau eu. Nu există restricții”. Thomas Mann a vizitat atunci Weimar-ul. A declarat jurnaliștilor că merge în Germania de Est pentru a sublinia unitatea Germaniei și nu vede motive să nu meargă unde consideră de cuviință. Asta nu a însemnat să treacă de partea propagandei regimului din Germania de Est. Thomas Mann a repetat că nu este cu comunismul, dar aceasta nu l-a împiedicat să respingă „corectitudinea politică”.

Dificultățile noii „corectitudini politice” se observă cu ochiul liber. Spre a-ți da seama de ele, este destul să observi nemulțumirile de azi din diferite țări față de gestiunea prăfuită și de simplismul decizional în relațiile internaționale. Sau aspirațiile cu privire la întoarcerea feței spre realități, denunțând prizonieratul față de orice trecut. Sau năzuințele din diferite țări de a ieși din alternative încorsetate ideologic. Sau  constatările exacte că încadrarea în actuala „corectitudine politică” înseamnă, mai ales pentru țări mijlocii, condamnarea la a deveni irelevante în noua diviziune a lumii în blocuri militare. Sau neputința de a articula rezolvări durabile la problemele dezvoltării proprii, ieșind dintr-un „mondialism” prost însușit, spre asumarea suveranității naționale în cadre juridice, economice, culturale elaborate. Sau, ceea ce se acuză tot mai des în Europa, revenirea la politici compromise ale anilor treizeci – nazismul și stalinismul.

Suntem astăzi într-o lume în care, uimitor, „voința de putere” a colonizat mentalități. Cred că Nietzsche ar fi uimit de o asemenea confirmare a anticipării sale. Aș aminti însă că autorul Voinței de putere a reflectat până la capăt asupra diferenței dintre „voința de putere” creatoare de cultură și „voința de putere” care duce la exercițiul fizic al forței. Din multe considerente, ar fi cazul recitirii filosofului și al unei noi înțelegeri a observațiilor sale, plecând acum de la realități. Nu cumva ar trebui să fim alarmați de triumful celei de a doua „voințe de putere”?

„Noua corectitudine politică” confundă și ea, precum cea veche, ideologiile și propaganda cu valori ale modernității. Astfel că cine nu acceptă, cu bune motive, ce spune, la rigoare, un șef amator și agresiv, ar fi „trădător” al modernității! Derivare ilogică, jalnică moral și stupidă în urmări!

Dacă este să se verse într-o acțiune de un fel oarecare în societate, științele sociale nu pot ignora ceea ce se petrece în oricare domeniu al vieții, chiar dacă pierd reducându-se la vreunul. De aceea, și în disciplinele lor, accesul la realitate și, astfel, înnoirea, presupun eliberarea de „corectitudinea politică” și revenirea la gândire cu capul propriu. Nu se iese din crizele societăților actuale decât emancipând mințile și folosindu-le. Este din nou ora ieșirii din supușenie, spre creativitate.

Modernitatea a intrat în societatea mediatică, cu comode preluări de idei și clișee de la unul la altul. Heidegger a sesizat mai bine ca oricine deosebirea dintre „ceva gândit și ceva auzit undeva” – distincție foarte oportună în epoca expansiunii ideologiilor și a propagandei, care încapsulează gândirea. Ca dovadă în plus, în deceniile recente creativitatea intelectuală s-a și atins de către cei care și-au asumat restabilirea gândirii proprii și o nouă concepere a întregului vieții și lumii. Valorile modernității – libertatea și democrația – au nevoie stringentă de o reconceptualizare capabilă să le valorifice și promoveze într-o lume schimbată.

(Din volumul A.Marga, Vocația gândirii, în curs de apariție).

Despre autor

editor

Adauga comentariu

Adauga un comentariu