Leo Strauss scria în studiul său despre tiranie, publicat la puțin timp după încheierea celui de-al doilea război mondial, că tehnologia modernă generează pentru prima dată în istorie posibilitatea unei tiranii perpetue și universale, pe care gânditorii antici care au analizat tirania nu aveau cum să și-o imagineze.
Să ne reamintim că anul 1945 a fost anul în care pe de o parte omenirea a descoperit cea mai atroce crimă comisă vreodată de un tiran, adică Holocaustul, precum și anul în care au fost folosite pentru prima și singura oară armele nucleare asupra unei populații civile. Am descoperit răul inimaginabil de care e capabilă umanitatea exact atunci când am descoperit si puterea inimaginabil de distructivă pe care știința omenească a fost în stare să o dezlănțuie. Pe de altă parte, cei care au eliberat – alături de ruși – lagărele de concentrare naziste, punând capăt Holocaustului, au făcut la rândul lor Holocaust nuclear la Hiroshima și Nagasaki.
Întrebarea pe care și-au pus-o mulți a fost ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler ar fi avut și el arme nucleare (cum ar fi avut, fără îndoială, dacă războiul începea doar cu 3 ani mai târziu). Iar răspunsul la această întrebare e că ar fi putut să facă oricâte holocausturi ar fi vrut la adăpostul acestor arme (sau, în caz contrar, să declanșeze un holocaust nuclear la scară planetară).
Lecția sinistră pe care o învață tiranii actuali și viitori în acești ani de război post-postistoric, în care am asistat la renormalizarea șantajului nuclear și a genocidului, e că pot să forțeze nota tot mai mult la adăpostul șantajului nuclear, la care vor fi tot mai tentați să recurgă atunci când se vor confrunta cu crize de legitimitate.
Spre exemplu, atât Putin cât și neoconii și tefeliștii de la Washington au ajuns să își rezolve – sau doar să încerce să își rezolve – criza internă de legitimitate printr-un război în Ucraina cu risc real de escaladare nucleară, unde secta lui Hillary se luptă cu dușmanul extern aflat, chipurile, la originea problemelor interne ale “democrației americane”, în speță Putin, în timp ce Putin se luptă și el cu dușmanul extern aflat la originea revoluțiilor portocalii din spațiul ex-sovietic, care îl stresează pe el, adică Soros.
Și unii și alții sunt ferm convinși că problemele lor interne de legitimitate se datorează exclusiv acestor inamici externi, teoria conspirației fiind, de altfel, recurentă în discursul elitelor aflate în criză de legitimitate. O regăsim și la aristocrația franceză după Revoluția din 1789, și la rușii albi după 1917, și în rândurile burgheziei germane nazificate în contextul catastrofei economice din Germania interbelică, ce a fost însoțită, inevitabil, de amplificarea pericolului comunist. De fapt, o găsim la orice individ rău și prost – sau, mai rar, rău și cinic – care e pe cale de a-și pierde privilegiile de care a abuzat și care nu e capabil decât să dea vina pe un altul malefic și cvasiomnipotent pentru ceea ce i se întâmplă. Și sunt tot mai mulți oameni de acest tip în zilele noastre, mai ales în funcții de conducere.
Între timp, în Gaza, liderul pușcăriabil al statului israelian își continuă măcelul și mulți, printre care și subsemnatul, sunt scârbiți sau revoltați de faptul că Biden nu face nimic ca să îl oprească. Întrebarea mai tulburătoare, pe care și-a pus-o recent Wolfgang Streeck, e dacă chiar ar putea să îl oprească, în ipoteza în care și-ar dori realmente să facă asta. Probabil că da. Însă există și posibilitatea ca Netanyahu să ia în considerare, în ultimă instanță, opțiunea nucleară, în cazul în care nu mai primește îndeajuns armamament convențional de la SUA pentru a-și tranșa problema de securitate prin mijloacele barbare la care asistăm îngroziți de aproape patru luni, și în cazul în care SUA nu își manifestă ferm disponibilitatea de a proteja Israelul de un Iran care ar decide să își folosească toată puterea militară pentru a-i proteja pe palestinieni de regimul sionist. În mod concret, la fel ca Putin, pare mai dispus să dea cu nucleara decât să dea înapoi, respectând dreptul internațional.
Morala nasoală a tuturor acestor fabule macabre e că dacă ai probleme interne, dar ai și arme nucleare, cel mai bun mod de a-ți asigura securitatea internă a regimului e să provoci o criză de securitate externă cu potențial apocaliptic. Asta ar confirma, din nefericire, intuiția lui Strauss din a doua jumătate a anilor 40, referitoare la posibilitatea unei tiranii perpetue.
Nu pare însă să se confirme intuiția referitoare la universalitatea tiraniei, iar aceasta datorită faptului că armele nucleare sunt împărțite între state vrăjmașe care nu par capabile să ajungă prea curând la un acord de guvernare și securitate globală. Pe de altă parte, riscul unei catastrofe crește pe măsură ce tot mai mulți trag învățămintele practice din evenimentele recente și își încearcă la rândul lor norocul. Mai mult, când unul ca Putin încearcă și cel puțin pe jumătate reușește, prin aceasta el agravează criza de legitimitate – și odată cu ea și criza de nervi – a tefelimii și neoconservatorimii occidentale, care va fi dispusă să își asume tot mai multe riscuri. Până într-o bună zi când….
În fine, mai grav e faptul că vreo 80 % din vocile care se exprimă pe rețelele de socializare susțin fie crimele lui Putin, fie crimele lui Netanyahu și narațiunea infantil-isterică a tefelimii față cu reacțiunea populistă, care se traduce în decizii de politică externă tot mai impulsiv-iresponsabile.
Până la șantajul nuclear, opțiunile demente ale celor care se comportă tot mai mult ca și cum ar fi nemuritori și singuri pe lume beneficiază de sprijinul larg al sferei publice globale care se împarte, tot mai mult, în două cete de idioți iresponsabili care nu înțeleg nici războiul, nici rolul indispensabil al politicii, arta compromisului (mai ales într-o epocă în care dispunem de mijloace de distrugere în masă).
De fapt, e un fenomen generalizat care îl observ și la firul ierbii, cel puțin pe rețelele de socializare. Tot mai puțină smerenie, tot mai puțin realism, tot mai puțină rațiune și capacitate de introspecție, tot mai puțină capacitatea de a dialoga și de a negocia, tot mai multe cazuri de gonflare imaginară a eului, tot mai mult solipsism, tot mai puțină responsabilitate, tot mai multe pretenții, firește, doar de la ceilalți, tot mai puțină sinceritate, tot mai puțină empatie reală, inclusiv la cei care te asaltează cu empatia lor, tot mai multă încrâncenare și tot mai puțină atitudine constructivă. Am impresia că patologiile astea sociale se reflectă tot mai mult și în politica națională și internațională, motivul fiind unul cât se poate de simplu: acela că politicienii nu sunt vreo specie extraterestră și nici măcar cei mai deștepți dintre noi, ci provin din același mediu social tot mai degradat în care trăim cu toții.
Autor: Alexandru Racu
Adauga comentariu