Lucian Sârbu: “De parcă ar fi fost vina rușilor că ne-am dus noi peste ei, tocmai la Stalingrad…”

În primul rând, o precizare metodologică. Pentru Todd Europa de Est nu pare să includă România, Bulgaria și fosta Iugoslavie („Balcanii”), ci doar țările care au stat în siajul Occidentului: de la Ungaria în sus. Într-un fel e corect: noi am fost în spațiul de influență asiatico-otoman, nu occidental, și doar recent, de cel mult 150 de ani, ne-am „mutat” în Europa de Est.

El remarcă în mod corect că secole întregi acest spațiu a fost un soi de anticameră a Occidentului, dar că a stat permanent suspendat între Vest și stepa rusească. Să ne gândim doar la faptul că Uniunea Polono-Lituaniană se întindea până hăt, la Nipru.

Ceea ce observă el ca o ciudățenie absolută e că în criza actuală țările cel mai puțin rusofobe sunt tocmai cele care au înfruntat deschis URSS-ul: partea estică a Germaniei (RDG-ul, în 1953) și Ungaria (în 1956) și de la care ne-am fi așteptat să fie rusofobe la modul turbat. Acestora eu le-aș adăuga și Slovacia, parte a Cehoslovaciei invadate de trupele pactului de la Varșovia în 1968.

În schimb rusofobia e turbată în Polonia, care numai prietenă cu Ucraina n-ar trebui să fie (ținând cont de masacrele anti-poloneze făcute de banderiști în al doilea război mondial) și în țările baltice, care au participat activ la instaurarea bolșevismului, letonii numărându-se printre cei mai mari susținători ai lui Lenin, ocupând disproporționat de multe poziții în CEKA – poliția secretă bolșevică. O spârcotenie de popor, nici 2% din totalul populației Imperiului Țarist, furniza peste 11% din călăii CEKA, iar pușcașii letoni au fost unitate de elită a Armatei Roșii în timpul revoluției.

Lui Todd i se pare paradoxal și că o țară precum Cehia a preferat după 1990 să privatizeze Skoda cu Volkswagen, adică cu nemții, dușmanii tradiționali ai cehilor, în loc să aleagă Renault, adică pe francezi, aliați.

De asemenea, un alt paradox major al acestei zone e că formarea clasei mijlocii, care e extrem de importantă nu doar pentru echilibrul social ci și pentru o prosperitate de durată, se datorează exclusiv comunismului sovietic, care a crescut gradul de alfabetizare, de școlarizare și de confort în această zonă la un nivel nemaiîntâlnit în istorie. Singura excepție ar fi Cehia (Boemia), singura țară din Europa de Est care se apropia cât de cât de caracteristicile Occidentului, dar chiar și Cehia a beneficiat de pe urma comunismului. În restul țărilor, clasa mijlocie era slăbuță, iar o mare parte a ei era formată din evrei – mai bogați și mai educați decât marea masă a populației.

Cu toate acestea, clasa mijlocie din aceste țări, formată după 1945 doar ca urmare a ocupației sovietice / rusești („i-a scos din opinci”, sau „i-a luat de la coada vacii”, cum am zice noi) și a faptului că doctrina comunistă insista, la fel ca iudaismul și protestantismul, asupra nevoii generale de educație și de tehnologizare, îi urăște sălbatic fix pe… ruși.

De unde, așadar, aceste paradoxuri?

Todd sugerează că țările care au înfruntat deschis „problema rusească” și-au rezolvat, practic, orice fel de complexe legate de Rusia, și tocmai de-asta nu mai au nevoie acum să facă pe virtuoasele. Pe de altă parte parte țările celelalte și, în sens mai larg, clasa mijlocie din Est, ar fi motivate de un impuls inconștient de recunoştinţă faţă de Germania, adică față de locomotiva Europei, față de „Occident” în general.

Iar la baza acestui impuls inconștient care îi face pe unii să respingă irațional tot ce vine dinspre Rusia și să creadă orbește toate prostiile de propagandă vehiculate în Occident, adică să creadă orbește în steaua norocoasă a Occidentului, ar putea sta – zice Todd – mulțumirea că Germania, adică Europa, adică Occidentul, a scăpat aceste țări de „problema evreiască”.

Ceea ce Germania chiar a făcut. Ştim prea bine cum.

Chestia asta e de reflectat și e de pus în legătură cu unul dintre miturile vehiculate pe la noi, în România, legat de țigani. Nu de puține ori eu personal am auzit, cred că și pe la televizor, într-o vreme în care nu era „incorect politic” să susții așa ceva, că „Antonescu i-a trimis pe țigani în Transnistria” – ceea ce e adevărat, pentru că țiganii erau parte a aceleiași „soluții finale” pregătită de naziști pentru tot ce era indezirabil din punctul lor de vedere, iar regimul lui Antonescu a fost parte a universului nazist, oricât de mult ne-ar plăcea nouă să credem că nu a fost așa – dar că „nenorocitul de Stalin, când a ajuns aici, ne-a dat înapoi de două ori mai mulți”. Ăsta e un mare fals istoric, în realitate toate datele istorice arată că țiganii deportați la Bug au murit pe capete și că, din zecile de mii duși acolo, abia dacă s-au mai întors jumătate.

Totuși, mitul persistă, și iată încă un motiv al românului de clasă mijlocie să-l urască pe Stalin și, la modul general, să-i urască pe rușii care „ne-ar fi umplut de țigani”, și să iubească Germania, Occidentul la modul general, care de la înălțimea civilizației sale ne-a ajutat, măcar temporar, în al doilea război mondial „să scăpăm de ei”.

De parcă ar fi fost vina rușilor că ne-am dus noi peste ei, tocmai la Stalingrad, și că din vâltoarea războiului și a înfrângerii s-a născut acest mit complet cretin, care continuă să persiste în ciuda tuturor dovezilor istorice.

Autor: Lucian Sarbu