Cu luciditate despre drama identității palestiniene
Prezență insolită în peisajul publicisticii din România, și nu numai, Olimpia Olari, semnatara celei mai recente apariții editoriale, a 39-a, din prestigioasa colecție „Biblioteca arabă” a Editurii Proema din Baia Mare, „Palestina visând la libertate”, ne oferă, la ediția 2023 a Târgului de carte Gaudeamus, un temerar exemplu de raționament „non-cușer, incorect politic și radical”[1], propunându-ne o paralelă între prigoana nazistă împotriva evreilor și prigoana statului evreu împotriva palestinienilor. Alternativ, și o comparație a situației teritoriilor palestiniene din Fâșia Gaza și Cisiordania cu bantustanele, „închisorile în aer liber” pe care administrația Partidului Național le-a rezervat populației de culoare majoritare din Africa de Sud și Africa de Sud-Vest (Namibia), ca parte a politicii sale de apartheid.
Argumentația semnatarei volumului este susținută de 573 de citări în economia a 348 de pagini, fiind cercetate surse acoperitoare a peste unsprezece milenii din trecutul a ceea ce astăzi este desemnat ca fiind spațiul Orientului Mijlociu, cu aplecare spre problematica ramificată a chestiunii palestiniene, prin intermediul căreia radicalismul arab de stânga și-a regăsit în anii 1960-1970 o anumită coerență, pentru ca în deceniile următoare să devină mai atrăgător fundamentalismul religios.
Scopul unei investigații cu o asemenea retrospectivă temporală este indicat de prin titlul primului capitol, „Niciodată un pământ fără oameni”[2], acesta fiind și punctul de pornire al confruntărilor de idei cu neosioniștii care se folosesc de datări arheologice pentru a combate Tora ( Vechiul Testament ) și a susține că Țara Canaanului și capitala acesteia, Ierihon nu ar fi fost locuite la data când acolo s-au înstăpânit evreii[3]. Conform Ann E. Killebrew, „Cei mai mulți cercetători de azi acceptă faptul că majoritatea poveștilor despre cuceriri din Cartea lui Iosua sunt lipsite de realitate istorică”[4].
Lista bibliografiei, 16 autori cu 21 de lucrări, este evident incompletă, comparativ cu abundența citărilor, ceea ce i-ar putea tenta pe cititorii parcimonioși să reproșeze o orientare unidirecțională, cu preferințe înspre activiști politici și să observe, doar în plan minor, surse dintre cele mai autorizate, ori să critice malițios selectivitatea citării acestora. Importante sunt, însă, faptele relevate și onestitatea scopului cu care acestea sunt aduse în lumina adevărului. Roba de aur a citatelor poate servi, în aceiași măsură, intepretărilor constructive, raționamentelor care să conducă la noi concluzii, rezultatul fiind o lucrare de cercetare, ceea ce Olimpia Olari dorește să contrapună neosioniștilor, pentru care roba de aur a citatelor este folosită și drept argument al unor prejudecăți, opiniile altora contând numai în măsura în care por servi susținerii unui scop politic, prin definiție partizan și cel mai adesea paralel realității, rezultatul unei astfel de „cercetări” fiind un produs propagandistic.
In 1969, premierul israelian Golda Meir a atras atentia lumii cu afirmația: „Nu exista niciun popor palestinian. Nu e ca si cum am fi venit, i-am alungat si le-am luat tara. Ei nu existau.” Neosioniștii din „academia” au căutat apoi argumentele pentru susținerea declarației politice a Goldei Meir, în care sens au lansat o campanie propagandistică de căutare a răspunsurilor la întrebarea „Cine sunt palestinienii”? „S-a dovedit însă ca mulți lideri arabi si istorici i-au dat dreptate”- spun neosioniștii și vin să „argumenteze” cu citate din aserțiuni făcute cu decenii înainte de declarația premierului, ca și cum Golda Meir nu a făcut altceva, decât să constate și să aducă în actualitate un dat al istoriei, ce nu mai trebuie demostrat și care autentifică declarația sa politică cu roba de aur a citatelor: „In 1937, liderul arab Awni Abd al-Hadi a afirmat in fața Comisiei Peel[5]: „Nu există nicio țară Palestina. Palestina este un termen inventat de sioniști. Nu există Palestina în Biblie. Palestina e străină pentru noi”.
Un deceniu mai tarziu, istoricul arab Philip Hitti a încuviințat, în marturia sa pentru Comitetul anglo-american: „Nu exista Palestina în istorie. Nu exista deloc”. In anul 1956, un reprezentant al Arabiei Saudita pentru ONU a afirmat: „Este cunoscut faptul că Palestina nu e altceva decât Siria de Sud”. Dictatorul Hafez al-Assad i-a spus liderului O.E.P., Yasser Arafat: „Nu uitați un singur lucru: nu există niciun popor palestinian. Nu există nicio entitate palestiniană. Palestina este parte integrală a Siriei”.
Protopopul Panayiotis Papageorgiou, preot ortodox american de origine cipriotă, care a vizitat în anul 2021 România, are un comentariu interesant la întrebarea „Cine sunt palestinienienii”?, pe care îl reproducem: „În timpul vizitei Papei Francisc și a Patriarhului Ecumenic în Țara Sfântă, într-o conversație privată capturată de mass-media, prim ministrul israelian Netanyahu a făcut un comentariu către Papa, zicand: „Iisus a vorbit, la fel ca noi, ebraica”. Papa a replicat: aramaica”. Netanyahu a răspuns: „ebraica și aramaica”. Importanța politică a acestui dialog constă in faptul că reflectă modul in care israelienii se prezintă ca proprietari de drept ai Țării Sfinte. Netanyahu a dorit să sublinieze cu măndrie faptul că ebraica a fost vorbită acolo chiar de Iisus, care a fost un evreu, prin urmare, Țara Sfântă ar aparține evreilor. Evreii, cu alte cuvinte, au fost aici cei dintâi, înaintea celorlalti, prin urmare Țara Sfântă le aparține. Există o problemă serioasă, cu toate acestea, vizavi de pretenția israeliană – o problemă care a fost ignorată și nearticulată în mod clar de mass-media (sau chiar de catre unii istorici contemporani), aceștia continuând să se refere la locuitorii din Țara Sfântă ca la „palestinieni”, fără a face distincție între creștini și musulmani și fără nici o referire istorică la originea acestor două grupuri.
În știri, auzim in mod constant despre conflictul politic și militar între israelieni și palestinienii musulmani. Ca o consecință, majoritatea americanilor de astăzi coreleaza palestinienii cu musulmanii si terorismul, de fiecare dată când se aprinde un conflict. În acest conflict politic și militar între evreii israelieni și musulmanii palestinieni, situația dificilă a creștinilor palestinieni este complet uitată. Mai mult decât atât, există un defect grav în etichetarea creștinilor din Țara Sfântă (la fel in Liban și Siria), ca fiind “creștini arabi”. Orice istoric serios, poate spune imediat că arabii, care au cucerit aceste meleaguri în secolul al VII-lea, nu au îmbrățișat Creștinismul! Deci, cine sunt acești palestinieni creștini de limba arabă? Au venit in aceste locuri după cucerirea arabă, sau existau probabil deja în Țara Sfântă, atunci când au venit arabii? Din nou, orice cercetator serios in istorie va fi în măsură să vă spună rapid că acești creștini palestinieni de limba arabă, nu numai că nu sunt arabi, dar sunt locuitori indigeni ai Țarii Sfinte, care isi au rădăcinile în Iudaismul primului secol și în Biserica Timpurie, și au fost complet încreștinati în secolele de după distrugerea Ierusalimului (și expulzarea definitivă a evreilor din zona, de catre romani, în 135 după Hristos), și mai ales după vizita Sfintei Elena și înființarea a sute de biserici și numeroase mănăstiri, în secolul al IV-lea.
Cu alte cuvinte, oamenii din Palestina au fost în mare parte creștini, atunci când au ajuns arabii, în secolul al VII-lea. Va fi ușor de demonstrat, de asemenea, că nu numai aramaica (si ebraica, în slujirea în rândul evreilor) ci, totodata, si greaca au fost vorbite în cele mai multe locuri din Țara Sfântă, din perioada elenistică, până la invazia arabă. Părerea mea este că evreii moderni ar putea pretinde, pe bună dreptate, că Țara Sfântă este casa lor ancestrală, dar creștinii indigeni din Țara Sfântă au fost acolo continuu, neîntrerupt, și îsi au și ei rădăcinile adânc în acest pământ, cel puțin la fel de profund ca cineva care pretinde astăzi că este evreu.
Suntem datori fata de acest un milion si jumătate de creștini, uitati, care au pastrat in picioare Credința Crestină, printre atât de multe adversitati, pentru că ei sunt cele mai mari victime ale conflictului sângeros între evreii și musulmanii din Țara Sfântă”[6].
Independent de recursul unora și al altora la Biblie ca instrument colonialist, la faptul că Tora nu ar referi la „pământul (n.n.) lui Israel” și, de asemenea, dincolo de vastul excurs doctrinar–teologic, filosofic și/sau antropologic, de natură a estompa, ori dimpotrivă, a inflama „israelianul chutzpah”, revenind în contemporaneitate, este un adevăr axiomatic că: „Poporul palestinian nu s-a dus pe pământul altui popor pentru a-l ucide și a-l deposeda de teritoriu, poporul palestinian a stat acolo unde a trăit de milenii”[7], iar, pentru a fi corecți și în consens cu faptele, avem datoria să iterăm, fără ocolișuri tenebroase prin cei 3.000 de ani de istorie comună a evreilor și palestinienilor, un adevăr simplu, dar greu de rostit: chestiunea israeliano-palestiniană este o bombă geopolitică amorsată de Imperiul britanic, la 2 noiembrie 1917, înainte de a-i păli măreția și a se metamorfoza în organizația interguvernamentală a celor peste 50 de foste colonii, reunite în Commonwealths.
Bomba geopolitică britanică are și un nume: „Declarația Balfour”[8], care a instituit „ Mandatul britanic asupra Palestinei”. Prin declarație, britanicii se angajaseră să susțină fondarea în Palestina a unui cămin național pentru evrei, iar puterile aliate să se îngrijească de apărarea drepturilor civile și religioase, atât a comunităților evreiești, cât și a celor neevreiești din Palestina. Conform preambulului mandatului, principalele puteri aliate au căzut de acord asupra faptului că puterea mandatară era responsabilă pentru punerea în practică a Declarației Balfour din 2 noiembrie 1917, convenită în ședința cabinetului din 30 octombrie 1917 și adoptată ulterior și de guvernele Aliaților.
Toate cele ce au urmat ulterior și continuă a se consuma și prefigura ca incertitudini ale viitorului palestinienilor și a vecinilor Israelului sunt efectele numitei bombe geopolitice. Între timp, bomba geopolitică amorsată în Orientul Mijlociu, pe ruinele Imperiului otoman, a devenit o amenințare nucleară reală la adresa păcii lumii, fiindcă Israelul și puterile mondiale susținătoare au considerat că, fără a fi înarmat nuclear, noul statul israelian nu va avea pace cu vecinii și ar fi în inferioritate strategică față de statele din proximitate cu ambiții de puteri regionale. Despre cum a intrat Israelul, „pe scara de incendiu”, în clubul puterilor nucleare există o întreagă literatură[9].
O evaluare comparativă a cinismului politicii imperiale britanice în Orientul Mijlociu, cu o altă bombă geopolitică, amorsată în 1947, în chestiunea separatismului din Jammu şi Kashmir , este necesară. Pentru a tempera avântul reformator al Indiei după obținerea independenței, guvernul britanic (premier Clement Atlee ) a împărțit India în două state : India și Pakistan, iar Kashmirul, provincia separatiștilor Sikhs rămâne, după împărțirea britanică, la început independent sub conducerea prințului Hari Singh, dar, după o scurtă perioadă devine mărul discordiei, determinând un conflict militar între India și Pakistan, care era constiuit din două mari provincii, cu populaţie majoritar musulmană, situate la o distanță 1700 km. una de alta.
Pakistanul, la rândul său, va fi divizat în Pakistanul de vest și Pakistanul de est, acesta din urmă devenind în anul 1971 statul bengal, oficial Republica Populară Bangladesh. Khasmirul va fi și el împărțit în statul federal Jammu și Kașmir – două treimi și atribuit Indiei, iar districtul Asad Kașmir și Northern Area (provinciile de nord) revin Pakistanului
Din 1947-1949, când a avut loc primul război indo-pakistanez și pînă la al patrulea, războiul din munții Kargil, din anul 1999, în acest conflict, momentan înghețat, India și Pakistanul s-au confruntat în războaie etnico- religioase și civile, în unele etape intervenind și China, de partea Pakistanului care a avut susținerea U.R.S.S. Starea conflictuală permanentă a generat și aici cursa înarmării nucleare. Războiul indo-pakistanez din anul 1999 a fost primul război convențional din lume între două puteri nucleare. India a cosiderat și s-a justificat că nu poate sta la aceiași masă cu S.U.A. dacă nu deține arma nucleară, iar Pakistanul, probabil că nu poate supraviețui cu un asemenea vecin, dacă nu se înarmează nuclear.
În 2019 Parlamentul Indiei a adoptat „Jammu and Kashmir Reorganisation Act”, prin care acest stat federal a fost dizolvat și reorganizat în două teritorii unionale – Jammu și Kașmir în vest și Ladakh în est. Până la dizolvare, Jammu și Cașmir era singurul stat în India cu o populație majoritar musulmană.
Evoluții asemănătoare și coincidențe întâmplătoare ?! Linia de graniță dintre cele două părți („Line of Control“) are o lungime de 750 kilometri, fiind sub mandat O.N.U. neputându-se ajunge la un compromis între India și Pakistan. Zona se află la confluenţa a trei religii majore : islamismul, hinduismul şi budismul. Fiecare separare teritorială a condus la fărămițarea unității „casei islamului” de peste… 700 de kilometri ! Este numită de „zid de securitate” de către Israel și era, la data finalizării, cea mai mare investiție de infrastructură a Israelului. Este numit „zidul apartheidului” de către Autoritatea Națională Palestiniană și a fost declarat ilegal de către Curtea Internațională de Justiție de la Haga, în luna iulie 2004. Și aici, ca și în conflictul indo – pakistanez este prezent amalgamul etnico-religios: musulmani, iudei, creștini. Deci, toate ingredinientele unor ireconciliabile contradicții, perdanţii fiind musulmanii şi creştinii. Aceştia din urmă fiind, relativ frecvent, şi victimele unor persecuţii inimaginabile în zilele noastre.
Cinismul politicii imperiale britanice se află și la originea crizei din Siria, a altor surse de instabilitate, între care și conflicte sângeroase și drame umanitare din Africa. Recursul la originile istorice şi chiar protoistorice, dacă avem în vedere dreptul divin ca temei al revendicării Ierusalimului de către sionişti, este contraproductiv şi, pentru ordinea și pacea lumii, nu ar fi de dorit ca şi alţi revizionişti ai istoriei să-şi revendice drepturile divine.
Palestina şi Israelul, ca entităţi în istoria politică a omenirii, temporal-cronologic le desparte cam opt-nouă milenii, dar, interesat sau nu, aceste entități deseori sunt confundate. O variantă vulgata a Enciclopediei Britanice când referă vechimea neolitică a Israelului, dă ca exemplu Palestina. Bunicii mei, născuţi la începutul secolului al XX-lea ştiau doar de Palestina, ţara din care Dumnezeu a îngăduit izgonirea evreilor, drept pedeapsă pentru răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos. Neconcordanţa Bibliei cu date sau fapte istorice nu face decât să sporescă aura misterelor biblice. Nu este mai puţin adevărat că, mergând pe urmele Bibliei, arheologii au şi descoperit nu puţine artefacte valoroase care vin să susţină că Biblia are dreptate[10].
Cu certitudine, în Palestina, precum oriunde în Orientul Mijlociu, printre strămoșii locuitorilor moderni se află și cei care au trăit în țară din antichitate.(…) Fără îndoială, locuitorii originali nu au dispărut niciodată complet, dar în decursul timpului ei au fost succesiv iudaizați, creștinați și islamizați. Limba lor a fost transformată în ebraică, apoi aramaică, iar în final în arabă” – afirmă Bernard Lewis [11].
Până la proclamarea statului Israel, în anul 1948, denominaţia Israel era cunoscută prin intermediul Torei (Vechiul Testament) şi al referirilor istoriei antice la regatul care a reunit triburile din nordul Palestinei (921-721 î. Ch.), după sciziunea Regatului evreilor la moartea lui Solomon[12].
Siria şi Palestina sunt consemnate în istoria istoria politică ca primele teritorii ale lumii cu populaţie sedentară, începând cu anul 11.000 î. Ch. , unde , începând cu anul 8.000 î. Ch., a avut loc revoluţia neolitică, atestată arheologic prin depozitarea cerealelor , fortificaţiile de la Ierihon (cea mai veche aşezare umană cunoscută), trepanaţia craniană, unelte perfecţionate[13].
Regatul Israelului (1004-926 î.Ch.) a reunit, sub regii evrei David şi Solomon, triburile semite din Palestina . Important de reţinut, arabii sunt, la rândul lor, descendenţi ai triburilor semite, fiind înrudiţi cu evreii.
După moartea lui Solomon, regatul s-a scindat şi redus, cuprinzând doar triburile din nordul Palestinei (931-721 î.Ch.). Subminat de rivalităţile fratricide şi instabilitate politică, regatul evreu al lui Iuda, cu capitala la Samaria, a sucombat sub atacurile asirienilor. Au urmat, de asemenea, ocupaţii babiloniene, persane, macedonene şi romane (Regatul iudeu elenistic, secolul II î.Ch.).
În anul 70 a avut loc o răscoală a evreilor împotriva ocupaţiei romane. Drept urmare, Titus îi va împrăştia în întreg imperiul. Odată cu represiunea romană, până la jumătatea secolului al II – lea populațiile evreiești părăsesc Ierusalimul și duc cu ele în lume pagini din Tora. Galileea, Babilon, Siria și Egipt capătă atunci o mare vitalitate și diversitate culturală.
Între secolele al VII-lea și XV-lea, majoritatea evreilor au trăit în lumea musulmană. Au preluat limba arabă, cu multitudinea dialectelor ei, care, odată transcrisă în ebraică, devine “iudeo-arabă”. După cucerirea musulmană, evreii și creștinii capătă statutul de “dhimmi”, o poziție de inferioritate și de vulnerabilitate, dar în același timp aveau parte de protecție juridică și de autonomie administrativă, fiscală și religiosă.
În secolul al VII-lea a avut loc ocupaţia bizantină, urmată de războaiele cruciate şi ocupaţia turcească de aproape o jumătate de secol.
După înfrângerea Turciei în Primul Război Mondial, Palestina intră sub mandat britanic vreme de 30 de ani.
În aprilie 1918, o comisie sionistă din Anglia, Franţa, Italia, Olanda şi Rusia, condusă de Haim Weizmann[14] a primit permisiunea să viziteze Palestina. Ulterior vizitei delegaţiei sioniste va începe un proces, încă neîncheiat, al emigrării evreilor de pretutindeni în Palestina, ţelul fiind acela al constituirii statului Israel. În faţa valului emigraţionist, Anglia, lipsită, probabil, de interesul asumării responsabilităţilor sale de putere mandatară pentru rezolvarea problemelor sociale create de afluxul de populaţie, a început să limiteze drastic emigrările. Printr-o aşa numită „Carte albă“ (din anul 1939) a Parlamentului britanic a fost ulterior revizuită şi amendată „Declaraţia Balfour”, în sensul că, din anul 1944, se vor sista efectiv emigrările. Procesul de emigrare a implicat şi instituirea unor formaţiuni ilegale paralele cu serviciile administraţiei puterii mandatare şi contrapuse acestora (o armată clandestină pentru lupta de rezistenţă şi eliberare -„Haganah” şi o alta pentru apărare împotriva atacurilor arabe asupra coloniştilor evrei – „Haşomer” (Păzitorul).
Concomitent cu „Haşomer” şi „Haganah” au fost create şi servicii de informaţii între care „Sheruth Yediot” – Shai, ajungându-se în situaţia, fără precedent, ca statul israelian să fie rezultatul activităţii serviciilor secrete apărute înaintea sa , deci independente de vreo autoritate statală, ceea ce nu va rămâne fără consecinţe ulterioare.
La constituirea statului Israel s-a ajuns în urma unui îndelungat război subteran, dus cu ajutorul unei armate clandestine şi care s-a încheiat cu victoria sioniştilor din întreaga lume. Sioniştii au reuşit să introducă arme şi să constituie în Palestina grupări subversive. Pentru aceasta, a fost nevoie, însă, ca agenţii sionişti să fie infiltraţi în armata şi administraţia britanică mandatară, precum şi în guvernele ţărilor vecine.
Se repetă istoria ? Istoria poporului evreu, reflectată în Vechiul Testament, ni-i prezintă pe evrei într-o evoluţie extrem de complexă, angajaţi permanent când în războaie duse cu o cruzime fără margini, când pedepsiţi şi aruncaţi în suferinţe pustiitoare pentru lipsa de loialitate faţă de Dumnezeu, repetate trădări şi închinări la idolii păgâni. În răgazurile dintre cele două ipostaze au beneficiat de ospitalitatea altor popoare, devenind neamul cu cea mai mare răspândire în lume şi cel mai bine reprezentat în toate domeniile mai importante ale activităţii sociale, inclusiv în guvernele statelor ce i-au adoptat ca cetăţeni.
Atât impunerea Israelului ca stat, cât şi consolidarea şi prosperitatea ulterioară au fost rezultatul unor abile operaţiuni secrete şi de spionaj. Unele organizaţii paramilitare de autoapărare, „Irgurn” (Etzel) şi „Stern” s-au extremizat, devenind veritabile organizaţii teroriste, fapt pe care ultranaţionaliştii şi radicalii evrei l-au contestat şi îl contestă, în pofida faptului că ele erau urmărite de „Shai”, fiind considerate duşmanii de moarte ai „Haganei”. Mari personalităţi politice ale Israelului au provenit din aceste organizaţii adverse, ceea ce a influenţat viaţa politică.
La 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat o rezoluţie privind împărţirea Palestinei, un teritoriu eminamente arab, în două zone, prin separarea evreilor de arabi.
La 14 mai 1948 a fost proclamată crearea statului Israel, guvernul provizoriu fiind condus de către David Ben Gurion. Consecinţa acestui act a fost izbucnirea primului război israeliano-arab. Printr-un armistiţiu încheiat sub egida O.N.U., frontierele Israelului au fost definitivate pe aliniamentele deşertul Neguev, Galilea şi Ierusalim. A fost ales primul parlament (Knessetul), iar Haim Weizmann a devenit preşedintele Republicii Israel.
Din 1949 şi până în 1969, s-a aflat la putere Partidul Socialist – M.A.P.A.I., condus de Ben Gurion până în 1963 şi apoi de Levi Eshkol. Consolidarea economică a Israelului s-a realizat prin exploatarea colectivă a pământului, dezvoltarea unui puternic sector de stat, atragerea de capital şi ajutor din partea S.U.A.
În 1956, naţionalizarea de către Egipt a Canalului de Suez şi blocarea golfului Eilat provoacă cel de-al doilea război israeliano-arab.
În 1964, sub egida preşedintelui Egiptului, naţionalistul Gamal Abdel Nasser, ia fiinţă Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei.
În 1967, în urma războiului fulger de şase zile, Israelul ocupă peninsula Sinai, teritoriile Gaza, Cisiordania şi Golan. Începând din acest an, palestinienii au declanşat o puternică rezistenţă, care se va exacerba într-un amplu fenomen terorist internaţional.
În 1973, pe fondul crizei petrolului are loc cel de-al patrulea război israeliano-arab (războiul de Yom Kippour), declanşat de ţările arabe.
Preluând conducerea guvernului în 1977, Menahem Begin, fost militant al “Irgun”, demarează tratativele de pace cu Egiptul. Prima sa vizită în străinătate o efectuează în S.U.A., deoarece preşedintele Carter fiind animat de dorinţa deblocării procesului de pace între arabi şi evrei, miza pe dezvoltarea Conferinţei internaţionale de pace de la Geneva într-un dialog mediat care să ducă la retragerea Israelului din teritoriile ocupate în anul 1967.
După vizita la Washington, premierul Begin a vizitat România, singura ţară din blocul comunist european care menţinuse şi dezvoltase relaţii normale şi multilaterale cu Israelul. A fost prilejul cu care premierul israelian a solicitat oficial lui Nicolae Ceauşescu, cunoscut pentru cordialelele sale relaţii personale şi oficiale cu preşedintele egiptean Anwar El Sadat, să-l convingă pe acesta să accepte o întâlnire pesonală, publică sau confidenţială cu şeful Executivului de la Tel Aviv. Ceea ce preşedintele României nu a întârziat să facă.
În 1979, printr-un tratat încheiat la Washington, Egiptul recunoaşte frontierele Israelului, care retrocedează peninsula Sinai.
În 1980 are loc reunificarea Ierusalimului, care este proclamată de către Knesset capitala Israelului. Un an mai târziu zona Golan este anexată.
În 1982-1983 Israelul ocupă Libanul, ajungând până la Beirut, apoi se retrage în sudul ţării. În contextul evenimentelor prilejuite de ocupaţie, cca. 1.000 de palestinieni din taberele de la Sabra şi Chatila au fost asasinaţi de către falangele creştine libaneze, responsabilitatea revenind, în principal, ministrului apărării Ariel Sharon, din cabinetul condus de Menahem Begin, liderul extremei drepte „LIKUD”.
Spre sfârşitul anilor ’80, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei renunţă la terorismul internaţional, pentru a câştiga pe calea luptei politice. În 1993 a fost semnat, la Washington, Tratatul de pace israeliano-arab, în urma căruia s-a constituit Autoritatea Naţională Palestiniană, punându-se bazele autonomiei. Calea spre acest tratat s-a deschis la București. Ariel Sharon a confirmatat rolul deteminant al insistenţelor președintelui României Nicolae Ceauşescu în realizarea înţelegerilor dintre Israel, Egipt şi O.E.P.
În timpul vizitei lui Ceauşescu în Statele Unite ale Americii, din 1978, președintele Jimmy Carter a subliniat că, mai mult decât oricare alt lider, Ceauşescu a fost cel care a determinat vizita istorică a preşedintelui Sadat al Egiptului la Ierusalim. Preşedintele Carter, la rândul său, a solicitat preşedintelui Ceauşescu să ofere bunele sale oficii pentru ca Israelul, Egiptul şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei să finalizeze Acordul- cadru pentru stabilirea păcii în Orientul Mijlociu. Ceauşescu, personal şi prin emisari speciali, l-a convins pe Begin să accepte întâlnirea cu Sadat, l-a asigurat pe Sadat că Mehahem Begin doreşte să se ajungă la pace şi să meargă cu încredere la Tel Aviv, unde va fi bine primit.
În 1978, au fost de patru ori mesageri români la Tel Aviv. De două ori a fost Ion Stoian şi de două ori Constantin Mitea, cu mesaje. De fiecare dată, era informat. Așa a început drumul către istoricele acorduri de la Camp David, pe care, însă, Anwar El Sadat, Menahem Begin şi Nicolae Ceauşescu nu le-au mai apucat, fiecare sfârşind prin a fi asasinaţi. Primii doi pentru deschiderea drumului spre pace, iar ultimul în circumstanţele cunoscute.
În 1995 a fost încheiat acordul final privind extinderea autonomiei, iar în luna noiembrie a aceluiaşi an, extremiştii sionişti l-au asasinat pe primul ministru Ytzhak Rabin.
La 29 ianuarie 1996 au avut loc primele alegeri ale Autorităţii Naţionale Palestiniene. S-a ajuns, astfel, la apariţia premiselor concrete ale creării statului palestinian, ceea ce semnifică, totuşi, eşecul politicii israeliene iniţiale şi o revenire la spiritul rezoluţiei O.N.U. din 29 noiembrie 1947.
Este relevant și cum a evoluat confruntarea dintre evrei și palestinieni prin intermediul războiului secret dus fără înrerupere de Mossad – Departamentul O.E.P. (“Saifanim”) .În traducere, „saifanim” înseamnă „peştele de aur”, iar acest nume de cod este atribuit departamentului care supraveghează problema palestiniană, planifică, organizează şi execută operaţiunile de spionaj şi executive împotriva O.E.P. şi a tuturor celorlalte organizaţii palestiniene.
Istoria activităţii acestui departament este, de departe, cea mai bogată, fiind marcată de confruntarea permanentă, „pe viaţă şi pe moarte” dintre evrei şi palestinieni. Mişcările palestiniene de eliberare au fost permanent şi îndeaproape controlate, fiind infiltrate, la nivelele cele mai importante, cu agenţi ai Mossd-ului. Mulţi lideri şi activişti ai palestinienilor au căzut victime atentatelor puse la cale de serviciile secrete israeliene. De asemenea, cartierele generale, bazele de antrenament, taberele de refugiaţi şi alte obiective ale O.E.P. au fost în repetate rânduri ţintele unor raiduri distrugătoare ale comandourilor serviciilor secrete, soldate cu numeroase victime, uneori din rândul copiilor, femeilor sau bătrânilor.
Războiul dur împotriva O.E.P. a constituit, şi în mod cert viitorul o va confirma, una dintre marile erori de strategie a politicii Israelului. În întreţinerea stării de război şi în ducerea sa, serviciile sale speciale au avut un rol determinant, iar în unele privinţe chiar exclusiv. Conceptual şi organizatoric, acţiunile informative duse în problema palestiniană s-au caracterizat prin preponderenţa componentelor executive, de surprindere şi lichidare a adversarului. Asemenea obiective au reclamat şi o activitate de informaţii de cel mai înalt profesionalism, de subtilitate, într-o linie de fermitate şi consecvenţă proprii dominantelor de personalitate ale israelienilor.
Confruntarea cu O.E.P. a însemnat, în acelaşi timp, confruntări repetate cu serviciile speciale ale ţărilor arabe în care organizaţia şi-a avut instituţiile de conducere, structurile militare sau paramilitare, de informaţii sau de reprezentare. Războiul cu O.E.P. a dat dimensiuni aparte fenomenului terorist palestinian, care a fost timp de aproape trei decenii, un flagel internaţional. Mai multe facţiuni disidente ale mişcărilor palestiniene, apărute, între altele, şi ca urmare a operaţiunilor speciale de dezbinare concepute de planificatorii Mossad-ului, s-au radicalizat, promovând formele de terorism cele mai grave prin consecinţele lor în vieţi omeneşti.
Urmărirea teroriştilor palestinieni a făcut ca lumea întreagă să constituie un teatru al operaţiunilor speciale ale Mossad-ului, fiind încălcate principii ale dreptului internaţional, suveranitatea şi legile altor state. Pe acest fond, contrate-rorismul, respectiv reprimarea terorismului prin terorism, s-a impus ca principiu şi normă de conduită guvernamentală. Astfel, numai în Cisiordania, armata israeliană a promovat un terorism de masă, fiind răniţi 15-20 de mii de palestinieni şi circa 50.000 arestaţi[15]. Cu prilejul raidului asupra cartierului general al O.E.P. de la Beirut din 1983, o operaţiune contrateroristă a determinat, între altele, asasinarea în masă a mai multor mii de refugiaţi palestinieni din taberele de la Sabra şi Chatila, persoane civile, necombatante, între care femei, copii şi bătrâni.
O altă operaţiune contrateroristă, efectuată tot asupra cartierului general al O.E.P. de la Beirut, în 1973, la care au participat circa 100 de membri ai comandourilor speciale israeliene i-a avut ca victime importante pe Mohamed Jusuf Nadjar (Abu Jusuf), prima personalitate în ordinea importanţei după Yasser Arafat, poetul Kamal Nasir, purtătorul de cuvânt al O.E.P. şi pe Kamal Advan, unul dintre şefii „Al Fatah”, structura militară şi de securitate a O.E.P. Despre această operaţiune, Golda Meir, pe atunci prim ministru al Israelului afirma: „A fost minunat! I-am ucis pe ucigaşi mai înainte ca ei să înceapă să omoare”. La rândul său, şeful Statului Major, generalul David Eliazar, a susţinut şi justificat operaţiunea în termenii: „Nu putem câştiga războiul numai apărându-ne. Şi fiindcă nu putem împiedica războiul, ne vom strădui să repurtăm o victorie rapidă şi strălucitoare aşa cum am făcut şi în trecut”.
Suprimarea lui Abu Jihad
În 1988, când Cartierul General al O.E.P. se afla la Tunis, a fost realizată o nouă operaţiune contrateroristă destinată suprimării lui Abu Jihad (Kalil al Wazir) noul „numărul doi” al O.E.P. De această dată, operaţiunea a fost concepută drept pedeapsă pentru rolul avut de Abu Jihad în organizarea rezistenţei de masă a palestinienilor din teritoriile ocupate, unde agresorul israelian s-a găsit în faţa unei răzmeriţe generalizate sub forma unui „război al pietrelor” („Intifada”), declanşat, aparent spontan, la 9 decembrie 1987, surprinzându-i, deopotrivă, pe israelieni ca şi pe unii lideri ai O.E.P. Abu Jihad a fost considerat de israelieni, iniţiatorul „Intifadei”. Adevărul este că acest moment a devenit hotărâtor pentru determinarea Israelului să accepte, cel puţin parţial şi pe etape, soluţii politice ale problemei palestiniene.
Conform tradiţiei, guvernul israelian nu a recunoscut implicarea sa şi a respins orice responsabilitate în ceea ce priveşte asasinarea liderului palestinian. Concentrarea de forţe destinată raidului efectuat asupra Cartierului O.E.P. de laTunis a fost impresionantă, constând în patru nave de război, două elicoptere şi un submarin, precum şi forţe de aviaţie în alertă, gata de intervenţie în orice moment, ceea ce nu se putea realiza în afara unei decizii guvernamentale.
O parte a adevărului despre asasinat l-a făcut cunoscut, în condiţiile cenzurii şi ale unei colaborări speciale cu serviciile de informaţii, cotidianul israelian “Maariv”, în numărul său din 4 iulie 1997, scurgerea de informaţii provocată pe această cale făcând parte dintr-o operaţiune de război psihologic (LAP), menită să intimideze adversarul palestinian şi să creeze probleme pentru liderii O.E.P., în ceea ce priveşte securitatea lor.
Dincolo de scopurile urmărite prin furnizarea datelor care atestă responsabilitatea Israelului faţă de asasinat, sunt de reţinut câteva dintre detaliile tehnice ale Operaţiunii „Tunis”, după cum urmează:
– reşedinţa lui Abu Jihad a fost minuţios reconstituită, în toate detaliile sale exterioare şi mai ales interioare ceea ce indică fără dubiu că Mossad-ul a avut agenţi în serviciul domestic al victimei sau care au reuşit să pătrundă în locuinţă în secret;
– cei mai mulţi dintre tunisienii aflaţi în serviciul reşedinţei lui Abu Jihad erau recrutaţi de către Mossad sub steag străin (n. n. în numele unui serviciu european după cum precizează “Maariv” din 4 iulie 1997);
– toate legăturile de comunicaţii ale lui Abu Jihad au fost interceptate;
– forţe speciale ale Mossad-ului au asigurat în prealabil pregătirea informativă şi contrainformativă a operaţiunii, precum şi logistica necesară în mijloace de transport;
– în mai puţin de cinci minute de la debarcare, comandoul forţei speciale a Statului Major l-a împuşcat de Abu Jihad, după care s-a retras fulger. Agenţii Mossad au supravegheat îndeaproape şi au asigurat acoperirea.
Un agent al Mossad-ului tot timpul lângă Yasser Arafat
Durak Kasim, şoferul lui Yasser Arafat, membru al securităţii personale a acestuia, a fost recrutat de Mossad în Anglia, în 1977, când era student la facultatea de filosofie. Trimitea rapoarte aproape zilnic prin emisii radio punctuale, primind 2000 $ pentru fiecare raport.
El a fost cel mai apropiat colaborator al lui Arafat.
În serviciile de informaţii israeliene, atât la Mossad, cât şi în Shin Beth, Arafat era un om respectat, având o imagine pozitivă care nu era, însă, înfăţişată factorilor de conducere politici. Împotriva lui Arafat, deoarece reprezenta un important factor de coeziune a palestinienilor, s-au pregătit mai multe atentate. De fiecare dată, însă, au precumpănit argumentele contra lichidării sale, fiind considerat „cel mai bun dintre cei răi”. Aceasta, în pofida faptului că, la un moment dat, extrema dreaptă a vieţii politice israeline proclamase necesitatea asasinatului.
Cel puţin două atentate au primit cale liberă, dar nu s-au putut materializa. Primul din cauza predării atentatorului, un fost militant al „Al Fatah” asupra căruia nu a reuşit o operaţiune de spălare a creierului, iar al doilea deoarece un aparat de radio cu o încărcătură de exploziv, ce a ajuns să fie utilizat de Arafat, nu a mai putut fi detonat[16].
Omul de legătură al palestinienilor pe lângă teroristul Carlos a fost agent al Mossad-ului
Moukharbel a fost iniţial om de legătură pe lângă algerianul Mohammed Boudia, rezident în Paris desemnat să-l înlocuiască o perioadă pe Ali Hassan Salameh conducătorul operaţiunilor în Europa al organizaţiei „Septembrie Negru”, deoarece acesta se afla în pericol, pentru identificarea şi prinderea sa fiind declanşată o operaţiune extrem de amplă.
Moukharbel locuia la Londra, iar dosarul său de serviciu fusese capturat de israelieni în urma raidului asupra Cartierului general al O.E.P. de la Beirut din 20 februarie 1973.
Recrutarea lui Moukharbel a fost realizată fără prea multe preparative anterioare, trecându-se la abordarea directă, după asigurarea securităţii acţiunii (filaj o jumătate de zi înaintea contactului, cercetarea hotelului şi percheziţionarea apartamentului, o verificare pentru a se stabili dacă poartă armă asupra sa, instalarea de emiţători în apartament şi, după cum procedează, de regulă, Mossad-ul, închirierea unui apartament vecin din care să se poată realiza o supraveghere video secretă).
Când Mossad-ul realizează astfel de abordări mizează pe reacţiile psihologice ale subiectului, scontând că în locul alternativei de a nu-şi mai putea continua activitatea, ştiindu-se descoperit şi riscând eventualele neplăceri, va accepta avantajele târgului propus. Această din urmă alternativă a ales-o, fără nici o ezitare, şi Moukharbel în faţa ofiţerului care i-a citit rapid sinteza dosarului său din organizaţia „Septembrie Negru” şi i-a propus „bani frumoşi din partea serviciului de informaţii israelian” dacă este dispus să lucreze pentru el.
Moukharbel îl va trăda pe Boudia, care va cădea, la 27 iunie 1973, victimă unui atentat cu o mină de presiune, plasată sub scaunul autoturismului (n. n. Locul a fost special ales, cunoscându-se că Boudia îşi controla personal autoturismul pentru a descoperi eventualele încărcături explozive).
În locul lui Boudia, care începuse să realizeze unitatea de acţiune a tuturor organizaţiilor teroriste din Europa, a fost adus la Paris venezueleanul Carlos Ramirez Ilici Sanchez, care avea să fie cunoscut, ulterior, ca celebrul terorist Carlos. Despre venirea lui Carlos, Mossad-ul a aflat imediat, deoarece Moukharbel a continuat să-i fie şi acestuia ofiţer de legătură.
Ulterior, Mossad-ul a pus în aplicare, cu ajutorul lui Moukharbel şi al unor voluntari israelieni din Paris (sayani) un plan prin care Carlos să fie capturat de francezi, în baza unor informaţii pe care să le cumpere de la Mossad. Francezii, pe fondul rivalităţilor din interiorul Mossad-ului, nu fuseseră nici un moment informaţi despre prezenţa şi activităţile lui Carlos, acestea fiindu-le practic, necunoscute.
Intervenţia poliţiei franceze, manipulată în secret de Mossad, a fost una rutinieră, deloc pregătită în raport cu scopul capturării lui Carlos, care a reuşit să-l omoare pe Moukharbel, să rănească un poliţist şi să dispară. El va fi capturat abia după două decenii, timp în care a devenit cel mai periculos şi mai de temut terorist din lume.
Olimpia Olari se întreabă de ce Israelul, pe măsură ce devine mai puternic, mai dotat militar, în loc să relaxeze politica securității, dimpotrivă, devine mai agresiv, mai ostil , mai izolat[17], ceea ce semnifică și un potențial de amenințare și de pericol tot mai evident. Autoarea oferă nu un răspuns, ci mai multe, fiecare în parte conducând spre alte întrebări, toate la fel de neliniștitoare.
Un rabin înțelept, ca toți rabinii, a fost întrebat de un creștin de ce nu se respectă condițiile convenite inițial pentru conviețuirea pașnică a verilor, după unii cercetători chiar frați, evrei și palestinieni arabizați[18]. Răspunsul a fost unul pragmatic, tipic mentalității levantine : „Dacă facem pace, nu mai vin ajutoarele finaciare externe”.
Dincolo de nuanța de umor negru a dialogului, Israelul este extrem dependent geopolitic de Statele Unite ale Americii și, nu în ultimul rând, financiar ( în 2006 cca. 50 de miliarde de dolari,10% din bugetul anual al statului). În același timp, decizia din anul 2021 a președintelui S.U.A., Joe Biden de a relua susținerea financiară cu 225 miliarde de dolari a palestinienilor din Cisiordania și Gaza a determinat protestul diplomatic al Israelului. Să înțelegem, deci, că și o parte și cealaltă sunt dependente de generozitatea S.U.A., a altor state, precum și a unor puternice comunități externe, interesate în perpetuarea potențialului exploziv amorsat drept un „casus belli” geopolitic pentru supremația asupra Noului Orient Mijlociu ?
Din anul 1948, evreii și arabii luptă pentru stăpânirea unui pământ din care primii au 55% din suprafață, pentru o treime din populația totală. Arabii, în speță palestinienii arabizați, contestă mai mult concepția unitară a evreilor despre Palestina, decât neviabilitatea noului teritoriu. O concepție contestată chiar și în Israel de către arabii israelieni (cca. 645.000) și evreii originari din Africa de Nord care formează marile contigente ale săracilor (peste 500.000) și șomerilor (7%). Evreii și palestinienii revendică același „pământ istoric” , deci chestiunea palestinană este indisociabilă de evoluția statului Israel și înglobată în evoluțiile din Liban și Siria (peste 1 milion de palestinieni), Iordania (2,1 – 3,24 milioane de israelieni), Arabia Saudită (750.000 de palestinieni) și în întreg arealul dezmembrării arabo-musulmane, accelerate de „primăvara arabă” a președintelui S.U.A., Hussein Barak Obama.
Pericolul abordării rasist-fascistoide a contenciosului dintre evrei și palestinieni nu ar trebui exclus, având în vedere, pe de o parte, chiar și numai bilanțul evenimentelor din anii 1948-1949, ai primului război: depopularea a peste 400 de localități palestiniene, pârjoirea a sute de sate, distrugerea a 46.367 de clădiri, 1.233 de moschei, 8 biserici și 68 de altare, 123 de școli, exodul palestinian („Al Nabka” – Catastrofa), iar, pe de altă parte, ducerea confictului și pe tărâmul cercetărilor genetice, unde fiecare parte susține exact contrariul .
Semnatara cărții mărturisește că imboldul de a cerceta și scrie despre Palestina izvorăște din dragostea față de poporul palestinian, ceea ce ne-a putea tenta să o suspectăm de parțialitate și de ignorarea obligației etice de a asculta și cealaltă parte.
Lectura cu răbdare a volumului ne va convinge, însă, de soliditatea opiniilor prezentate, în esență o recenzare a lucrărilor unor autori ai domeniului pentru a căror operă în România nu pare să fi existat interes (Abraham Joshua Heschel, rabin american de origine poloneză și unul dintre cei mai importanți teologi și filosofi evrei ai secolului al XX-lea; Shlomo Sand, profesor de istorie la Universitatea din Tel Aviv; Nur Masalha, istoric al Palestinei, fost profesor de religie și politică și director al Centrului pentru Religie și Istorie și al Proiectului de Cercetare în Țara Sfântă de la Universitatea St. Mary; Rashid Ismail Khalidi, istoric american al Orientului Mijlociu și profesor de Studii Arabe Moderne la Universitatea Columbia, redactor al „Journal of Palestine Studies” din 2002 până în 2020; Niels Peter Lemche, teolog, profesor asociat la Universitatea din Copenhaga, specializat în Vechiul Testament și istoria antică a evreilor; Patrick E. Tyler, fost jurnalist la „The New York Times”, autor specializat în problematica Orientului Mijlociu; Norman Gary Finkelstein, politolog, activist, fost profesor și autor american interesat de conflictul israelo-palestinian și holocaust; Edward Wadie Said, profesor universitar de literatură comparată la Columbia University, fiind totodată și un cunoscut activist politic; Ilan Pappé istoric israelian-britanic și activist socialist; Israel Shahak, supraviețuitor al holocaustului ș.a.).
Autor: General Br. (r) Aurel I. Rogojan
Sursa: art-emis.ro
Adauga comentariu