Criteriul adevărului

Decizia Curţii Con­stituţionale privind procedura la votul final al Camerei Depu­taţilor din seara zilei de 15 septembrie 2010 la Legea pensiilor se înscrie, fără ca „judecătorii” să realizeze, într-o variantă a „certei universaliilor”. În fond, care este criteriul ultim al adevărului? Au votat ­într-adevăr minimum 167 de deputaţi, adică majoritatea membrilor Camerei, prevăzută de articolul 76 din Constituţie? Ori, adevărul despre vot depinde de prevederile Regulamentului în pri­vin­ţa contestării numărului de vo­turi? Altfel spus, poate fi considerat adevărat ceea ce s-a putut număra, fie şi cu ajutorul camerelor de luat vederi? Ori, pentru că simţurile ori poate cineva rău-in­tenţionat încearcă să înşele, adevărul constă în respectarea procedurilor? Şi astfel ajungem să constatăm că obli­gaţia numărării voturilor este dependentă de viziunea faţă de adevăr?

În filosofie, dilemele de mai sus iau forma controversatei relaţii dintre adevărul corespondenţă şi adevărul coerenţă, cărora le este uneori adăugat şi adevărul utilitate. Adevărul corespondenţă, definit încă de Aristotel, constată că un enunţ este adevărat dacă între ceea ce se spune şi ceea ce există în realitate se poate stabili o co­res­­pondenţă. În acest sens, numai cunoştinţele pot fi adevărate sau false, pe câtă vreme lucrurile există, nefiind nici adevărate, nici false. Vorbim de adevăr cores­pon­denţă când propoziţiei „Apa la inun­daţiile din Ungaria a fost roşie” îi corespunde o realitate ce poa­te fi verificată empiric. Iar în cazul votului de la Legea pensiilor – dacă între afirmaţia „Au votat «pentru» 167 de deputaţi” şi realitate există o corespondenţă. Cei care au considerat că votul la Legea pensiilor a fost fraudat au avut îndoieli că propoziţia de mai sus poate fi verificată empiric.

Pe de altă parte, în cazul adevărului coerenţă o propoziţie este adevărată dacă nu contrazice totalitatea adevărurilor care au fost deja stabilite, verificate şi atestate de ştiinţă sau de domeniul respectiv. Spre exemplu, bătălia de la Vas­lui a avut loc, într-adevăr, pe 10 ia­nuarie 1475 doar dacă aceasta se poate demonstra din surse multiple, verificabile şi acceptate de comunitatea ştiinţifică. Din aceas­tă perspectivă, votul la Legea pensiilor a fost valabil câtă vreme procedurile de contestare prevăzute de regulament nu au fost folosite. Iar pentru adepţii adevărului utilitate, cum a fost William James, opiniile noastre sunt adevărate doar atât timp cât sunt folositoare. Aşa că o propoziţie sau cu­noştinţă este adevărată dacă este utilă şi e falsă când nu îşi probează utilitatea. Iar din această perspectivă, votul la Legea pensiilor este adevărat doar dacă este util. Util cui? Util în ce sens? Bineînţeles, util celor care îl declară adevărat!

Intervenind în disputa privind criteriul ultim al adevărului, Bertrand Russell constata că, atunci când adevărul coerenţă e nesigur, este de preferat să recurgem la teoria adevărului corespondenţă. Cu siguranţă cinci dintre „judecătorii” acestei Curţi Consti­tuţio­nale nu l-au citit sau nu sunt de acord cu perspectiva lui Russell, căci e greu de crezut că, pentru aceştia, corespondenţa dintre cele afirmate („Au votat «pentru» 167 de deputaţi”) şi realitate a stat la baza verdictului dat în cazul votului la Legea pensiilor.

CRISTIAN PIRVULESCU

sursa: romanialibera.ro