Polemici necesare : Ceaușescu – precursor al conservatorismului?!

Un articol succint, publicat deunăzi sub titlul Crucialul an 1971 suscită anumite reflecții.
Ideea din text este că anul 1971, cunoscut și arhirecunoscut în lucrările de politologie drept anul de recădere a țării în comunismul cel mai dogmatic din întreg blocul răsăritean (după perioada de relativă deschidere din anii ’65-’68), ar fi apărut nu din radicalizarea lui Ceaușescu, urmare a vizitei în China și Coreea de Nord (cotitură denunțată până și de Iliescu!), ci din… „conservatorismul său țărănesc”, care l-ar fi făcut să priceapă că “viitorul egalitarism nu va angaja proprietatea (ca în comunism), ci familia.” (!!! – n.n.)

Mărturisesc că, în 33 de ani de când mă ocup de politică, n-am mai auzit o asemenea năstrușnicie. Dar chiar și așa, ideea n-ar fi meritat atenție, dacă n-ar fi fost vorba de unul dintre cei doi dictatori comuniști care au schimbat ADN-ul existențial al zonei. Dacă poporul, astăzi, nu știe ce e cu el, rătăcește ca un șoarece beat și, în toate alegerile pe care le face, nu se poate despărți de mentalitatea care i-a fost inoculată atunci – asta se „datorează” în mod covârșitor lui Ceaușescu, acțiunii sale sistematice, acerbe, neîncetate de creare a „omului nou”, pe model asiatic, după fatidicul an 1971.

Înțelegem foarte bine că actualul asalt neomarxist, venit și din Statele Unite, și din Occident (adică tocmai din zonele care n-au trăit niciodată experiența marxist-comunistă) se cere contracarat prin toate mijloacele – în afară desigur de cele care frizează ridicolul. Or, a-l face pe Ceaușescu precursorul conservatorismului de astăzi (o școală de gândire cât se poate de serioasă, declarat anti-comunistă, care se opune cu argumente, articulat, neo-marxismului) este cel puțin un gongorism, dacă nu o tristă, penibilă tentativă de resuscitare a dictatorului. Ambele sunt la fel de inacceptabile.

Este o realitate, ba chiar aproape un fenomen, că derapările și deraierile evoluției socio-politico-economice în post-decembrism au ca efect în mentalul public – decepționat de mersul democrației de mucava practicate pe Dâmbovița – recursul (doar vocal…) la vremurile anterioare, comunist-naționaliste, impuse de Ceaușescu unui popor adus, în ultimii ani, în stare de agonie, sub ochiul vigilent, neobosit, al Securității. Vremuri care se bucură în mentalul colectiv de un proces de idealizare amnezică și de absolvire a multiplelor vicisitudini și suplicii trăite atunci. Psihologic, la nivel și individual, și colectiv, se explică prin activarea unor complicate mecanisme compensatorii, proprii tulburărilor de conștiință la ieșirea din compromisurile dictaturii. Nimeni nu e dispus să recunoască pactul cu diavolul. Mai ușor e să spui că diavolul n-a existat.

Că țara, astăzi, nu merge bine, că s-a mers din prost în mai prost din anii ‘90 încoace – este un adevăr. Cauzele necesită însă altă analiză, detaliată.
Punctăm totuși, în sinteză, că principala cauză a statului mafiot, eșuat etc. este poporul însuși, ieșit spălat pe creier din ceaușism, care, ca prim pas pe calea democrației, după „revoluția anti-comunistă”, a votat cu 80 la sută tot un comunist (luminat…). După care, același popor a produs o clasă politică din ce în ce mai detestabilă, total străină de interesul public, dar înfometată, hămesită după exploatarea în scop personal a dregătoriilor de stat. O clasă politică și o societate reimpregnată în toate sectoarele de securiști relocați peste tot (inclusiv în Justiție) – de către cine? Exact de către alesul celor 80 de procente, comunistul luminat.

Mai e de mirare că țara a ajuns în situația în care e? Cine e de vină?
Clasa aceasta de reptile și crocodili nu a căzut din cer, ci provine tot din rândurile poporului român, din traumatismele, frustrările, fanariotismele sale organice, combinate ulterior cu stigmatele complicității albe, de supraviețuire, contractate forțat cu sistema represivă dejist-ceaușistă. Peste care, în ultimele două decenii, începând exact din 1971, s-a suprapus faza neostalinismului dinastic ceaușist, cel mai represiv și asupritor regim din tot blocul sovietizat (inclusiv URSS!).

Așadar, poporul ar trebui, primul, să se uită în oglindă, înainte de a arăta cu degetul către alții, de peste hotare. Care – nefiind nici ei, nici pe departe, ușă de biserică – s-au repezit să exploateze rătăcirea, haosul și poltroneria adusă la butoane în România de nimeni altcineva decât de electoratul autohton. Rezultatul? „Îmi dai mie exploatarea apei? Nu pot, e patrimoniu național. Dă-l încolo de patrimoniu, ține 5 milioane de dolari (mai târziu euro), să trăiești bine, tu și familia ta până la sfârșitul vieții. Nu vrei piscină în casă, cal de călărie, mașini bengoase, ca în Familia Ewing? Ține banii!” Acesta a fost procesul de privatizare din România. Cine e de vină? Nu cumva românii ieșiți din ceaușism? Au venit cumva extratereștrii?
Atacurile la adresa valorilor tradiționale, inclusiv și în primul rând familia, venite dinspre orientarea neo-marxistă exersată de mult timp, ca un cancer ascuns, în universitățile americane (cu vârful de lance Columbia University de la New York) și apoi din Occident, cu un puseu vizibil la nivel de UE, sub actuala administrație von der Leyen, sunt o realitate care trebuie denunțată cu fiecare ocazie.

Dar a te arunca orbește în brațele unora sau altora care enunță aceste
nereguli în cu totul alte scopuri – de remorcare la cauze represive, revizioniste, expansioniste, per total anti- sau ne- democratice, este o cale la fel de riscantă ca și aceea impusă de NKVD din anii ’50: „Burghezia și moșierimea trebuie stârpite, să înceteze exploatarea omului de către om! Ca atare, înființăm experimentul Pitești!”

În lumea de azi, în continuă reașezare, există relativizări și „relativizări”. A-l relativiza pe Ceaușescu e cea mai gogonată dintre toate. A-l „reînvia” pe Ceaușescu, care, pasămite, sub influența lui Nixon (!!! – n. n.), ar fi fost un antemergător al tradiționalismului și conservatorismului de azi – mi se pare sinistru.

Ceaușescu a fost un bolșevic de sezon nou, care, a practicat naționalismul românesc ca pe un drog/opium/anestezic în scopul (reușit!) de a ține poporul în lesă, fluturându-i tot timpul, începând de la scena balconului din 1968, pisica rusească. În realitate el neurmărind altceva decât acapararea exclusivă și prezervarea mandarină a propriei puteri feudale, în concret debarasarea de tutela șefilor de la Kremlin. Narativul era, vă mai amintiți?: „Stați cuminți (la coadă la gheare de pui – n.n.) că dacă nu – vin rușii!”

Când „au venit” rușii (vezi agenții KGB intrați buluc, pe lângă cei conspirați deja în țară), Ceaușescu n-a ezitat să tragă nu în ei, ci în românii ieșiti – la Timișoara, la București – să-l răstoarne, sătui de-atâta “conservatorism țărănesc”.

Rizibilul președintele cu sceptru de rege a fost și a rămas un cominternist de fibră criminală (a împușcat cu mâna lui țărani la colectivizare), care în clipa dinaintea morții cânta Internaționala – și nu Trei culori cunosc pe lume… Despre ce mai vorbim atunci?
În acest context, ultima frază din articol atinge apogeul: „Ce știm (despre Ceaușescu) este că în 1971 s-a speriat de calea pe care urma să o apuce Occidentul.” (!!! – n.n.)
Adică, „cel mai iubit fiu” a strâns șurubul dogmatizării comuniste până la demență, a implantat Securitatea în toate interstițiile vieții socio-economice, a escaladat faraonic cultul personalității, a umplut rafturile din Alimentara cu conserve și bulion, în total făcând viața propriului popor de nesuportat – și toate acestea doar din cauză că, pur și simplu, în 1971, s-a speriat de calea pe care urma s-o ia Occidentul!
Aferim. Trăiacă pacea între popoare!

Autor: Eugen Şerbănescu

Sursa: cotidianul.ro