Totalitarismul românesc din secolul XX nu începe nici pe 23 august 1944 (schimbarea alianțelor și intrarea în sfera de influență sovietică), nici în martie 1945 (guvernul dr. Petru Groza), nici în noiembrie 1946 (victoria electorală a comuniștilor, nu mai contează dacă reală sau nu), nici pe 30 decembrie 1947 (detronarea regelui), nici în vara lui 1948 (legile de naționalizare).
Totalitarismul românesc din secolul XX începe concret, de facto, în februarie 1938, atunci când regele Carol interzice partidele și proclamă dictatura regală. Continuă apoi în toamna lui 1940 cu „statul național-legionar”, apoi cu dictatura antonesciană și apoi, după 23 august 1944, până la preluarea totală a puterii de către comuniști, cu guvernele „de război” din perioada 23 august 1944 – noiembrie 1946, când măsurile de cenzură severă erau încă în vigoare (de fapt nu au dispărut niciodată până în 1989) și când deși guvernul era – teoretic – „pluralist”, ministerul de Interne și cel al Justiției reveneau mereu comuniștilor, care aveau de implementat agenda stalinistă.
Dar decizia luată de Carol în februarie 1938 fusese deja precedată de actul din decembrie 1937, când în ciuda rezultatului alegerilor regele hotărăște să ofere puterea guvernului minoritar și nereprezentativ al lui Goga, care a și dat primele legi cu caracter totalitar-fascist din România.
Ceea ce s-a sfârșit în decembrie 1989, așadar, a început de drept în decembrie 1937, nicidecum cândva în anii 1940, la o dată convențională discutabilă (1944… 1945… 1946…) așa cum vor să ne facă să credem istoricii aserviți clasei dominante de azi.
Multe dintre aspectele „comunismului românesc” se regăsesc din plin în prima decadă totalitară. Spectacolele pe stadioane ale lui Ceaușescu („cultul personalității”), de exemplu, au fost precedate de spectacole similar de pupincuriste oferite în cinstea regelui Carol. Există mărturii, filmări, accesibile cu ușurință și azi. Nu pot fi negate sau băgate sub preș.
Comunismul românesc nu era posibil fără ceea ce a dus la șirul de decizii catastrofale ale lui Carol din perioada decembrie 1937 – februarie 1938. El s-a instalat pe un teren fertil, pregătit deja de dinainte. Nu a picat din cer, nu a fost „adus pe tancuri” într-un teritoriu mirific în care curgea lapte și miere și lumea era de o blândețe proverbială. Tancurile alea sovietice doar au înlocuit un tip de totalitarism cu altul.
Aşa că hai să nu mai facem pe niznaii. Dacă vrem ca deceniul 1950 să nu se mai repete, hai să facem în așa fel încât să nu se mai repete nici deceniul 1940, nici deceniul 1930 și nici deceniul 1920.
Din păcate, la cum arată lucrurile, ratăm toate obiectivele. Ne militarizăm nebunește, suntem certați cu cel mai puternic vecin, politicienii nu au coloană vertebrală în fața hegemonului, oamenii nu mai cred în democrație și în virtuțile votului, scena politică a devenit „câmp tactic” pentru serviciile secrete, economia e incapabilă să ofere suficiente beneficii încât tineretul să rămână în țară și să contribuie la viitorul ei. E un drum pe care România l-a mai parcurs și care, previzibil, se va sfârși la fel.
Autor: Lucian Sârbu
Adauga comentariu