Sunt uimit ne nivelul de nivelul dezbaterii intelectuale referitoare la cele întâmplate pe scena Untold, este evident că nivelul intelectual al discursului despre muzică și zgomot a urmat direcția trasată de obiectul discursului, muzica a decăzut către zgomot iar verbul i-a urmat descompunându-se în cacofonie și incoerență.
Nu a fost mereu așa, sunt vremuri nu foarte îndepărtate de noi în care civilizația occidentală încă producea muzică, producea muzică de bună calitate. Iar discuțiile despre aceasta sunt încă inteligibile pentru generațiile mai în vârstă sau pentru prea puținii tineri încă posesori ai undei educații clasice. Acestora le propun o astfel de cozerie, o discuție destinată publicului – pe atunci larg – care-l are ca protagonist pe domnul Celibidache, unul dintre cei mai cunoscuți muzicieni români. Observăm imediat că este vorba de o discuție între doi oameni extrem de liberi, ambii îndrăgostiți de muzică, dispoziția amară a lui Celibidache putând fi oarecum explicată de apariția a ceea ce încă de pe atunci acesta identifica ca fiind o civilizație care este „buried in comfort and lack of ambition”, în care „everything is taken for granted ”.
Dar cum de-am ajuns aici? Voi reface foarte pe scurt traseul, căci este traseul decăderii noastre, este un parcurs surprinzător de scurt. Nu este o întâmplare că muzica clasică este dominată de compozitori provenind din lumea germană sau de cei care au compus conectați fiind la aceasta. Înainte de unificarea germană spațiul german era puternic divizat, autoritatea politică fiind împărțită între diverși conți, duci, prinți și episcopi, regi și împărați, cel mai adesea având jurisdicții complexe, condiționate de istorie și de tradiție. Nivelul general de bunăstare era rezonabil, se ajunsese la un anume confort material, liderii diverselor state germane erau oameni culți și mai ales civilizați chiar dacă nu întotdeauna posesori ai vreunui talent autentic. Acești lideri aveau o educație muzicală solidă, erau, cel mai adesea, oameni erudiți pentru care muzica cultă devenise un mod natural de a petrece timpul. Ca urmare, aceștia atrăgeau în jurul propriilor curți diverși muzicieni pe care-i angajau în folos propriu pentru a compune muzică menită să le facă viețile mai bogate și mai pline. Muzica clasică este preponderent germană pentru că descentralizarea politică specifică spațiului german a creat emulație și competiție, muzica clasica nu este majoritar franțuzească, englezească sau italiană pentru că emulația și competiția nu sunt specifice spațiilor centralizate politic și este nespecifică mediilor sărace în care bunăstarea, cultura clasică și rafinamentul nu sunt regula casei.
1789, a schimbat radical această situație de fapt, plebea a erupt în prim planul istoriei, centralizarea politică consecutivă distrugând muzica clasică, marii compozitori de sfârșit de secol XIX fiind produși de inerția existentă în sistem încă înaintea Revoluție Franceze și a Unificării Germane. Urmarea imediată a anului 1789 a fost apariția publicului, în lumina reflectoarelor au apărut flașnetarii cu priză la public, succesul lui Verdi a fost un exemplu și un avertisment timpuriu în acest sens. Da, Verdi a produs încă muzică de bună calitate căci tradiția și cultura muzicală erau încă vii, nu permiteau încă derapaje majore. Verdi a fost începutul sfârșitului dar Untold nu marchează sfârșitul muzicii occidentale, acesta s-a produs, aproape neobservat, altminteri.
Presat de interlocutor, Celibidache ezită să recunoască că în momente de repaus îngână la pian muzică vernaculară, eventual din spațiul românesc. „Like a child”, așa parcă spune Celibidache voind sa sublinieze că muzica cultă este specifică persoanelor educate, că vernacularul poate fi abordat doar în momente de oboseală profundă în care ne dezbărăm de civilizație sau eventual de copiii încă needucați și încă nedeprinși cu rigorile acesteia. În continuarea interviului Celibidache spune că nu cunoaște un compozitor mai modern decât Bach, încă un avertisment menit să ne lipsească de scuza de a porni pe cărări lăturalnice în căutarea modernității. Ideea nu este singulară în cultura română, Lucian Blaga – un artist pe care-l admir și un gânditor pe care nu-l pot evalua dar și un om precar educat – făcea un joc de cuvinte accesibil doar vorbitorilor de germană scriind că viața trebuie trăită în zona cultă atât de bine reprezentată de Bach (pârâu în germană) dar că uneori, în vremuri de nostalgie și de restriște, este loc și de vernacular, adică de Bächlein (pârâiaș sau izvor în germană).
Trecând printr-o perioadă deloc fastă a vieții, înarmat cu scuza lui Blaga, am ascultat săptămâni la rând baladele doamnei Hardy, este vorba de doamna Françoise Hardy, firește. Nefiind expert într-ale tehnicii de calcul specifice secolului XXI și prea pudibond fiind pentru a-mi cumpăra discurile doamnei Hardy am nimerit din nepricepere și din întâmplare peste sfârșitul încă ignorat al muzicii occidentale, mă refer la producțiile doamnei Zaho de Sagazan. Descendentă de secol XXI a lui Verdi și al lungului șir de epigoni ai acestuia (de la Louis Armstrong sau Lale Andersen la Rammstein), doamna Zaho de Sagazan marchează sfârșitul muzicii occidentale și al civilizației noastre. Cu faciesul marcat de tratamente de psihiatrie (cel mai probabil venlafaxină sau eventual aripiprazol) doamna Zaho de Sagazan ne arată în mod limpede și fără echivoc starea de fapt a muzicii occidentale și a publicului acesteia. Drumul către irelevanță istorică și civilizațională are ca ultimă haltă azilul de psihiatrie, întreg Occidentul a devenit un imens spital de boli nervoase.
Mă îndoiesc că vom avea vreodată energia și tăria psihică să reînnodăm firul civilizației noastre acolo unde a fost el întrerupt, la nivelul unor muzicieni plauzibili precum Mozart, Wagner sau Orff. Căci oare există vreunul dintre noi care ar putea suporta tensiunea, ecartul estetic dintre Mozant și doamna Zaho de Sagazan fără a-și pierde mințile? Și tocmai de aceea, apariția pe scena Untold a unor personaje precum domnul Gabriel Gavriş ar trebui întâmpinată – mai ales de dreapta conservatoare – cu o oarecare ușurare chiar dacă aceasta este însoțită și de o explicabilă nostalgie. Căci oricât de multă nostalgie după civilizația occidentală vom fi simțind, nu putem să nu urmărim cu speranță și ușurare nașterea unei noi civilizații, conservatori fiind ar trebui să ne bucurăm atunci când degenerarea este eliminată iar pe ruinele azilului de nebuni erup brutal noi posibilități – oricât de rebarbative și de burienoase ar fi – chiar dacă aceste noi posibilități nu ne includ și pe noi înșine. Sigur, urmaș al conaționalilor noștri de origine pakistaneză, domnul Gavriș este needucat și primitiv, reprezintă o întoarcere în timp cu mii de ani în urmă pentru noi cei aflați înăuntrul azilului de psihiatrie împreună cu doamna Zaho de Sagazan. Dar domnul Gabriel Gavriș și conaționalii dumisale reprezintă ieșirea din azilul de psihiatrie, este – din păcate – singura ieșire pe care doar puțini dintre noi o vor putea folosi, aceștia se vor salva individual prin metisaj sau vreun alt surogat similar care să le asigure uitarea completă, ștergerea memoriei a ceea ce am fost și am fi putut fi.
Autor: Ovidiu Ionescu
Adauga comentariu