Chiar și dacă am accepta teza idioată a pseudomagistraților de la Înalta Curte, conform căreia Gheorghe Ursu nu a fost un oponent al regimului pentru că nu și-a făcut publice opiniile, nu am ajunge, dacă mai avem un dram de logică, la concluzia aberantă că cei care l-au omorât în bătaie pe Gheorghe Ursu sunt nevinovați. Din contră, am ajunge la concluzia că sunt și mai vinovați. Întâi de toate, s-ar face vinovați de crime împotriva umanității indiferent de motivul sau pretextul pentru care a fost arestat Gheorghe Ursu. Chiar și dacă ar fi fost arestat, pe bune, pentru tâlhărie, faptul că a fost omorât în detenție de gardieni reprezintă tot o crimă (vezi în acest sens sentințele magistraților în procesele intentate polițiștilor americani care au ucis persoane reținute sub suspiciunea unor infracțiuni mai mult sau mai puțin grave).
Altminteri, un regim care te arestează și pentru opinii private e mai intruziv și mai represiv decât un regim care te arestează doar pentru opinii publice. De fapt, asta diferențiază, conform literaturii de specialitate, regimurile totalitare de cele care sunt doar autoritare. Drepturile omului – dreptul la viață, dreptul la viață privată, libertatea de conștiință, dreptul de a nu fi supus torturii sau tratamentelor degradante – sunt încălcate în mai mare măsură într-un regim totalitar. Or dacă regimul totalitar e mai rău decât regimul autoritar, atunci și crima de a sluji ca instrument al represiunii primul tip de regim e mai gravă decât crima de a sluji ca instrument al represiunii cel de-al doilea tip de regim.
Cu cât sfera represiunii e mai extinsă, incluzând și opinii private (eventual și gândurile, ca în romanul lui Orwell), cu atât mai sinistru e regimul. Și cu cât e regimul mai sinistru, cu atât mai gravă e fapta celor care îl slujesc în cele mai sinistre aspecte ale sale. La fel cum au transformat pretextul arestării lui Gheorghe Ursu în “adevăratul motiv” al arestării sale, asumând astfel propaganda regimului comunist ca “adevăr obiectiv” în funcție de care judecă cea mai înaltă instanță a statului democratic post-comunist – fondat, conform Constituției, pe idealurile Revoluției din decembrie 1989 -, pseudomagistrații de la Înalta Curte au transformat, de asemenea, un fapt care reprezintă mai degrabă un motiv de înăsprire a pedepsei într-un pretext de achitare a inculpaților. În fine, prin sentința lor au legalizat și normalizat tratamentele inumane aplicate deținuților; iar la acest nivel, nici nu mai contează dacă vorbim de deținuți politici sau de deținuți de drept comun.
Această oroare judiciară a fost comisă tocmai în zilele în care aflăm de ororile din azilele groazei. Astfel, mesajul pe care îl transmit pseudomagistrații torționarilor care acționează și astăzi, printre noi, în beciuri din care statul român s-a retras, e că drepturile omului nu contează, deci bestiile pot să își vadă mai departe de treabă. Se vor găsi motive stupide și revoltătoare ca să fii achitat, dacă ești îndeajuns de bazat, chiar și atunci când calci în picioare drepturile omului care, oficial, stau la baza Constituției post-decembriste din care derivă și autoritatea de a judeca a pseudomagistraților de la Înalta Curte; Constituție cu care pseudomagistrații tocmai le-au șters bocancii celor care le-au tras și continuă să le tragă bocanci în gură persoanelor aflate în custodia statului (sau a privaților care îi țin locul, pe bani publici) și incapabile să se apere.
Autor: Alexandru Racu
Adauga comentariu