Împlinindu-se (deocamdată), cu Eşecul gândirii calculatoare şi reafirmarea metafizicii (Editura Tribuna, Cluj-Napoca 2022), acest enunţ/teorie deja tari ale gândirii („imaginativul poietic raţional metafizic”) – o înfrângere, un eşec, ca să deschidem paranteza, cum se ştie, mai degrabă observate, care l-au îngrijorat şi pe care le-a respins totodată gânditorul secolului 20, Martin Heidegger – filosoful eminent, aş spune unicul, astăzi, Mircea Arman – cu o operă de pe-acum rară şi începătoare, îndrăzneşte să repună în „sarcina gândirii” , cu vorba aceluiaşi filosof tedesc, nu doar filosofia, dar după milenii (cu deja grecii vechi) însăşi lucrarea (o îndrăzneală, repet, excepţională astăzi) a Metafizicii. O deschidere românească spre metafizică, după ce aceasta a fost uitată, ignorată, căzută în destrămare sub greutatea „gândirii calculatoare” (după Lucian Blaga doar Constantin Noica şi Alexandru Surdu i-au reînceput metafizicii, după opinia mea, lucrarea şi, aş îndrăzni să spun, mărirea).
Astăzi, cu Eseu asupra imaginativului uman (2020), Eşecul gândirii calculatoare şi reafirmarea metafizicii (2022), Între spirit şi spadă (2022), filosoful Mircea Arman, repet, inspirat glorios şi cu lecturi temeinice, unele rare şi preţioase, repune în filosofie (chiar în gândirea de pretutindeni, vezi apariţia de pe acum a traducerilor transfrontaliere), în ciuda „gândirii calculatoare”, lucrarea înaltă, singura, e convins filosoful român, prea aplecată întregului şi nu părţii. El scrie acum în Eşecul gândirii calculatoare şi reafirmarea metafizicii, în capitolul care dă şi titlul cărţii: „Ştiinţa ca metodă a cercetării naturii este tributară cercetării în dauna întregului. De aceea, cercetarea ştiinţifică nici nu are o viziune a întregului şi nici nu o va avea vreodată. Toate ştiinţele lucrează după metode ipotetice şi îşi întemeiază cercetările pe capacitatea imaginativului poietic uman de a pro-iecta o lume (acesta fiind şi miezul, nucleul, mi-aş îngădui să repet, al gândirii originale a filosofului clujean).
Iniţiată, probabil, cu sofiştii, cu Protagoras, afirmă Arman, apoi, în dimensiunea atotcuprinzătoare a inspiratei (mai mult, a inventivei, universalei) paradigme („imaginativul poietic raţional metafizic”), la europenii Aurelius Augustinus, Ioan Scotus Eriugena, Tomasso d’Aquino, Duns Scotus şi William Ockham, această reafirmare (cu un imens aparat erudit, cunoscut deja de pe-acum în studiile excepţionale ale lui Mircea Arman – aici, însă, cu precădere din opera Sfântului Augustin, şi, curios, dar, o noutate absolută, cum cred, în domeniu, a lui Duns Scott, al cărui sens al metafizicii, afirmă tânărul nostru filosof, „a fost preluat şi de Heidegger”: „…metafizica trebuie să purceadă la extragerea din fiinţare a unui concept atât de abstract şi care să aibă ca obiect fiinţa, încât aceasta să fie aplicabilă întregii existenţe”).
Între spirit şi spadă, recenta carte a lui Mircea Arman, completează cu detalii esenţiale, deopotrivă necesare, ceea ce va fi să fie sistemul întreg, coerent, logic, repet, original, încă în construcţie al filosofului. Mai mult de jumătatea volumului (cu studii, între altele, precum Mitul, arta, filosofia şi capacitatea inaginativă apriorică; Nevoia de spaţiu vital, lirismul şi dramatismul ca forme ale imaginativului poietic grecesc arhaic; Filosofia ca practicare a morţii – câteva note marginale; Neant şi existenţă; Timpul ca în-zidire a Fiinţei etc.) este rezervat unor opere ale congenerilor români: Anton Dumitriu, un soi de mentor apostolic – ca trimis – al tânărului învăţăcel, la fel Constantin Noica, apreciat superlativ, cum se cuvine, dar şi cu reticenţe, la fel de cuviincioase; apoi, iată, prietenul comun, filosof şi celebru logician, decedat de curând, prin agentul chinezesc de Wuhan, Alexandru Surdu, splendid portretizat într-o frază: „O viaţă dedicată construcţiei filosofiei româneşti”, în fine Andrei Marga, caracterizat ca cel mai important heideggerian român (cu glosele, aci, la Caietele negre ale gânditorului german, acum tranziţia importantului comentator, cu derapajele lui politice cu tot, proputiniste, cunoscute, tâlcuitor în româneşte al lui Horkheimer etc., cu Şcoala – de stânga, n.n.- de la Frankfurt etc., fiind – cel puţin, după opinia mea – stranie etc.).
În această secţiune a volumului lui Mircea Arman (nu am cum să uit, mă prenumăram şi eu cu un comentariu elogios – multe, sincere muţumiri! – la cartea mea Forma filosofică – „Nu alta este viziunea lui A.I.Brumaru despre «forma filosofică», despre capacitatea dată omului şi numai lui de a se situa în deschisul – spaţiul – lumii şi a afirma adevărul despre ea. Faptul că mulţi vor considera «prea abstractă» şi prea «speculativă» această carte a filosofiei spaţiului românesc, aducând critici puerile metafizicii ca atare, nu arată altceva decât că într-o lume a ubicuităţii, a falşilor oameni de cultură, a semidocţilor cu ştaif şi pretenţii de operă, a celor care nu mai citesc ci doar scriu [sic!], mai există [oare pentru câtă vreme înainte?] oameni care pun filosofia în locul meritat şi pentru care metafizica văzută ca filosofia însăşi, nu este doar o soră vitregă a ştiinţei sau, în cazuri mai derizorii, a diverselor teorii geopolitice, una mai neîmplinită şi aiuritoare decât alta”).
Originală, cu extrem de învăţate aprecieri şi, trebuincioasele negaţii, reinventând aş zice, fără laude şi exclamaţii vanitoase, Metafizica, scrierea filosofică recentă a lui Mircea Arman este câteodată şi polemică, uneori gânditorul trece lejer (fără însă a uita, sau a ignora conceptul, trecând astfel în publicistica aşa-zicând comodă) la spadă. Acum, totuşi, spadasinul (polemistul) nu se va substitui teoreticianului. Îl întăreşte. Este cazul, în volumul pe care-l recenzez, al capitolului Despre minciună. Dedicat lui Gabriel Liiceanu, filosoful care s-a uitat, aş spune, pre sine, după dispariţia din orizont a gânditorului ce l-a instruit, Constantin Noica. Astăzi Liiceanu este, cum vedem şi pe burtierele tv, „scriitor”: a coborât, de fapt, la gazetărie. Mai grav, însă, ne încredinţează, un filosof autentic, ca Mircea Arman: „Cu siguranţă, Dl. Liiceanu crede că în cultura sau subcultura noastră nu a mai rămas loc pentru niciun cunoscător într-ale antichităţii în afara sa şi că, având în vedere prostia generalizată, îşi poate permite să arunce cu lături în ochii cui se nimereşte. […] Numai că spre ghinionul său, toată această minciună cu care înfierează omenirea în general şi societatea românească în special, îşi întoarce tentaculele tocmai împotriva sa. Cu o uşurinţă demnă de un prestidigitator (în opinia noastră hoţ întrucât a furat şi din impozitele mele şi ale părinţilor mei) care şi-a trecut, în mod curios şi fără a da explicaţii nimănui despre cum şi de ce «cea mai importantă editură şi tipografie a ţării» e «în ograda proprie», mai pe şleau in proprietate, dl Gabriel Liiceanu îşi începe ciudatul discurs despre minciună cu o enormitate: anume jucând ping-pong cu anumite concepte-emblemă ale epocii homerice. Mai precis, transpune noţiuni care au un anumit sens în epoca homerică, în epoca platonică, când acestea capătă cu totul alt sens, ceea ce, ab ovo, este o tâmpenie, iar dacă autorul crede că toată lumea înghite aşa ceva nu este permis, şi, ca şi în soft, este o operaţiune ilegală. […] În buna tradiţie a autorului, Despre minciună (Ed. Humanitas, 2006), se potriveşte perfect, ca şi «renumitul» Apel către lichele, caracterului şi atitudinii culturale a d-lui Gabriel Liiceanu”.
A.I.Brumaru
Adauga comentariu