Pun o întrebare prostească, în stilul cunoscut deja: cât le-au trebuit americanilor să mute 1000 de trupeți, cu fieroteniile din dotare, din Germania în România? Trei sau patru zile? Cu antemergători, în condiții ideale de circulație. Dar dacă se lasă cu bum-bum, cât le ia, atunci când infrastructurile sunt bombardate, convoaiele atacate din aer sau cu rachete sol-sol?
Și apoi, să fim serioși: într-un război de mare intensitate, ce înseamnă 1.000 de soldați, aflați la mare distanță de sursele lor de aprovizionare, fără nicio compatibilitate cu armata statului prieten, România?
Mâine va fi ziua marelui triumf, cu Iohannis pe post de organizator de parastas. Mai c-o să strice bucuria poporului român, care vrea să-i vadă pe cuceritorii trupeți americani, nu un robot neuns. Asta e, popor român! Nu le poți avea pe toate! Important e că au venit americanii! Asta ține de foame, plătește facturile la energie! Doar ei, americanii, ne apără sărăcia, și nevoile, și năravul…
Autor: Constantin Gheorghe
…ne vom musca degetele din cauza ”umbrelei” pactului si a ”parteneriatului strategic” cu ”marele licurici”… ne este ”lene” sa mai gindim, ne este lene sa mai punem mina pe ceva, ne-am abandonat ultima farima de demnitate si independenta in miinile strainilor care vor ”lupta” pentru noi si ne vor ”apara”… iar iluzia asta o platim acum scump iar in viitor vom fi ceea ce sintem dintotdeauna… niste servitori… daca ”scapam”… daca nu, vom ramine fara metacarpiene…
Nu stiu de ce dar parca am invatat la istorie, pe vremuri, ca occidentul ne-a tot promis ca ne ajuta in lupta noastra cu cei veniti din orient. Incepand cu Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Brancoveanu, etc. Auzim aceasta promisiune de veacuri. Si in acele vremuri plateam bani grei pentru acele vorbe iar rezultatul s-a vazut in momentul confruntarii armate. Eram mai mereu singuri sau, in cele mai bune situatii, un grup simbolic de straini stateau ca niste observatori neutri si admiraru cum ne mureau strabunii pe campurile de lupta, comentand ca suntem buni la sportul asta.
Cred ca cel mai corect ar fi sa ne bazam pe ceea ce putem noi, nu pe ce poate fratele mai mare.