Cu trecerea anilor ajung să devin imun și la cele mai subtile forme de propagandă.
Da. Nu mă mai convinge un copil plângând si ținând un discurs foarte coerent într-o engleză foarte bună. Tocmai că e prea bun.
Greșeala propagandei este perfecțiunea. Cei care fac propaganda, regizorii, sunt oameni educați, profesioniști. Or propaganda trebuie să mimeze realitatea: realitate care e fără educație (voi știți că doar 7 la sută din populația lumii are studii superioare? Eu azi am aflat), neprofesionistă.
Suferința fabricată mediatic e de multe ori atât de bună încât ajunge să bată realitatea. La fel și războiul.
De asta apare un efect pervers al propagandei: ridică gradul de nesimțire constant.
Deh, suferința reală nu are farmecul suferinței mediatice…
Toți am trecut prin necazuri. Toți am avut căderi nervoase. Toți știm că în cele mai multe cazuri reacția nu e solemn eroică ci una depresiv caricaturală. Puși să dăm declarații după un dezastru care ne-a afectat spunem mai degrabă prostii, decât să fim coerent lozincarzi.
Or propaganda nu are ce face cu așa ceva. Mai ales că publicul a fost deja “nesimțitizat” și răspunde doar la anumiți stimuli bine puși în scenă.
Și de aici punerea în scenă ca fiind obligatorie, chiar dacă problema e serioasă.
Autor: Bogdan Alexandru Duca
Adauga comentariu