În decursul existenței sale, lumea și-a tot schimbat aspirațiile. Și, subordonată în timp unor țeluri diferite, a urcat sau a coborât pe drumul ei către viitor – calea presărată cu sumedenie de incertitudini. Azi, obiectivul nu mai este industrializarea, ca în secolele optsprezece sau nouăsprezece și nici digitalizarea ca în secolul abia încheiat. Decarbonizarea și depopularea au devenit Scopul. Iar drumul spre atingerea acestuia, drum care urmează să treacă obligatoriu prin botezul pandemic pentru a deveni credibil, se numește vaccinarea!
Dincolo de paravan
Pentru a înțelege încotro mergem, ne-am obișnuit să privim la conducătorii noștri direcți, la cei pe care noi, neputincioși în a ne depăși proastele obișnuințe, credem că i-am ales și, mai ales, ne închipuim că ne sunt datori. Câtă naivitate! Ei știu prea bine că nu nouă ne sunt datori. Rolul nostru, deloc decisiv, a fost acela de a reprezenta cât mai veridic decorul, paravanul. De mulți, de foarte mulți ani, poate din totdeauna, noi, cei mulți, am reprezentat numai ornamentul, podoaba ridicată în fața ochilor mulțimii, destinată să deruteze privirea gloatei de la adevărații actori. Da, amăgiți continuu, am ajuns a fi acele obiecte decorative în spatele cărora stăpânii își instalau în jilțuri largi slugile prea plecate. Timp în care noi, convinși că avem puterea de a ne hotărî singuri soarta, completam cu încredere buletinele de vot. Niște hârtii cu totul și cu totul inutile. „Dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm”, a spus cu aproape un secol în urmă Mark Twain. Și, multele decenii scurse de atunci au demonstrat că ilustrul scriitor și publicist american a avut mare dreptate!
Azi, constatăm că nu un amărât de prim-ministru dintr-o țară de mâna a treia hotărăște soarta poporului său. Nu un președinte agramat, care abia poate rosti corect gramatical câteva fraze în limba autohtonă, este acela care stabilește direcția de mers a țării sale. O adevărată viespărie, cu puteri nelimitate, plasată cu mult deasupra legilor, conduce cu adevărat omenirea. Așa-zisa elită a lumii – o încrengătură formidabilă de interese financiare, militare, economice și religioase, strânsă la un loc de dorința acerbă de dominare – trasează, prin planuri abițioase și strict respectate, mersul omenirii: „instrumentele şi mijloacele folosite de aşa-zisa elită a lumii pentru dominarea omenirii sunt structurate într-o „piramidă a puterii“ care are la vârf familiile de potentaţi ale aşa-zişilor „iluminaţi“ de inspiraţie satanică (Rothschild, Rockefeller etc.) – care au elaborat planul şi supraveghează îndeplinirea lui – şi include, pe diferite trepte, tot felul de grupări oculte precum grupul Bilderberg, francmasoneria mondială de toate orientările, riturile, fracţiunile şi ramurile (Marele Orient al Franţei, ritul scoţian antic şi acceptat, ritul Memphis-Misraim etc.), cercurile aşa-zis „selecte“ şi think-tank-urile de tipul C.F.R., Comisia Trilaterală, Masa Rotundă, Clubul de la Roma, societatea iezuiţilor, instituţiile financiare internaţionale precum Banca Mondială, Banca Reglementelor Internaţionale, Fondul Monetar Internaţional, organismele militare de tipul N.A.T.O., uriaşele concerne multinaţionale, marile agenţii mass-media şi chiar guvernele marilor puteri economice […] Toate aceste grupări masonice, organisme financiare, politice şi economice, agenţii secrete, cercuri de influenţă, instituţii administrative, paravane economice şi politice, societăţi mai mult sau mai puţin religioase constituite sau infiltrate şi controlate pe ascuns de către agenţii aşa-zişilor „iluminaţi“ constituie doar câteva dintre numeroasele braţe ale caracatiţei mondialiste[1].
De ce cvasitotalitatea guvernelor lumii urmează cu supușenie „Planul”?
Răspunsul la întrebarea de mai sus nu este simplu. Va trebui să ne depășim propriile impresii și credințele de moment. Va fi necesar să lăsăm în urmă convingerile sădite în mintea noastră, încă din copilărie, care spun că soarta ne este hotărâtă de aleșii noștri. Guvernele nu sunt de capul lor. Ele fac ceea ce li se dictează de aceia care au avizat numirea fiecăruia dintre miniștri și au sprijinit politic și financiar înscăunarea prim-ministrilor și a președinților de țară. Prin voința acestor păpușari și împinse de obligațiile față de stăpânii lor, guvernele sunt prinse într-o țesătură extrem de deasă și inflexibilă de interese. Există zeci de Acorduri, Pacte, Legi internaționale, Planuri, Agenții internaționale, Cluburi, Agende de lucru etc la care guvernele au aderat (de voie sau de nevoie) și care, prin decizii, sugestii sau indicații cu statut de obligativitate, dirijează mersul lucrurilor.
Ne întrebăm, cu temei, de ce în fața acestei pandemii care a născut o sumedenie de suspiciuni, aproape toate guvernele lumii au acționat identic? De ce, într-o lume atât de diversă, antagonică pe alocuri, guvernele s-au aliniat disciplinate acelorași comandamente, și-au chinuit cu bună știință cetățenii și și-au distrus economiile?
Au făcut-o pentru că, acolo sus, au fost elaborate niște programe a căror îndeplinire nu este facultativă. Ba din contră, este urmărită cu maximă rigurozitate. Au mai făcut-o pentru că, în scopul ducerii la bun sfârșit a acelor programe, au fost înființate, în decursul timpului, o mulțime de organisme și asocieri internaționale prin care guvernele au fost legate de mâini și de picioare. Să încercăm, împreună, o reamintire a lor fără a avea pretenția că le-am numit pe toate: Agenda pentru Dezvoltare Durabilă a Națiunilor Unite, Acordul de la Paris, Clubul de la Roma, Planul de Acțiune al populației mondiale, Conferința Mondială a Populației de la București, Legea Europeană a Climei, Pactul Ecologic European, Viziunea Europeană Strategică, Roadmap on Vaccination pentru statele U.E., Agenția Internatională de Energie, Organizația Mondială a Sănătății, U.N.E.S.C.O. etc.
Oprindu-ne numai la una dintre aceste organizații internaționale – Agenda pentru Dezvoltarea Durabilă a Națiunilor Unite – să cităm cele scrise de Kevin Mugur Galalae, cercetător de origine română cu activitate științifică în Canada, Germania, Marea Britanie și România: „Guvernele lumii au aderat la Agenda pentru Dezvoltare Durabilă a Națiunilor Unite, care este bine mediatizată, dar nu poate fi realizată decât dacă se execută mai întâi programele de decarbonizare și depopulare și acestea nu se pot face în mod deschis, deoarece primul necesită distrugerea multor sectoare economice și al doilea crimă în masă […] Obiectivul depopulării nu este explicat nicăieri, deoarece implică genocid și crime împotriva umanității, dar fără el nu sunt posibile decarbonizarea și nici sustenabilitatea, motiv pentru care este urmărit în secret cu acordul tacit al majorității guvernelor lumii. Implicit, totuși, obiectivul depopulării apare în Indexul de Depășire (Overshoot Index), care descrie nivelurile sustenabile ale populației din fiecare regiune și țară de pe pământ și gradul în care lumea este suprapopulată”[2].
Ca și cum mulțimea de instituții transnaționale nu ar fi fost îndeajuns, la nivel statal, au fost instituite organisme și societăți naționale, blagoslovite de guverne, menite să ajute la îndeplinirea sarcinilor trasate de primele. Profitându-se de pandemie, în România, spre exemplu, a fost creată în mod expres o funcție similară guvernatorului, cu puteri aproape nelimitate: Comandantul Acțiunii!
Lumeatreizarea, un process deja vizibil
În aprilie 2021, într-un articol intitulat „Lumeatreizarea: Nenorocirea cu ardere lentă a Americii”, Ryan Green, descrie pe larg efectele adânci ale pandemiei. Efecte care ne afectează pe fiecare dintre noi, inclusiv comunitățile largi, chiar statele cele mai bogate ale lumii. „Lumeatreizarea este o nenorocire cu ardere lentă pentru cei care trăiesc în țările dezvoltate, obisnuiți cu confortul, conveniența și securitatea. Lumeatreizarea înseamna sărăcirea treptată și inevitabilă a unei țări bogate. Este efectul vizibil al crizelor majore care afectează populația, instituțiile, corporațiile și chiar guvernul. Se răspândește insidios în fiecare aspect al vieții de zi cu zi și în cercurile noastre mici. Mai putină dezvoltare înseamnă mai puțină bogăție, mai puțini bani în circulție pentru ca toată lumea să-și poată satisface necesitățile și obligațiile. Această economie în scădere aduce tot felul de declinuri care afectează serviciile, infrastructura, lanțul de aprovizionare, instituțiile, schimbarea vieții și rutina populației”[3].
Practic, ne spune Ryan Green, statele lumii, chiar și cele mai bogate, parcurg un process lent de întoarcere la statutul caracteristic lumii a treia: nivelul de trai scade semnificativ; criminalitatea are o creștere șocantă; numărul persoanelor fără adăpost explodează; valurile de emigrație nu mai pot fi controlate; scade dramatic calitatea serviciilor către populație iar firmele private dispar în ritm rapid; infrastructura nu numai că nu se dezvoltă dar este practic abandonată; ating o cotă alarmantă inflația, impozitarea și confiscările; inegalitățile sociale ajung la cote nemaiîntâlnite; securitatea persoanei este abandonată…
Sunt aspecte pe care le vedem cu toții, cu care ne confruntăm mai ales în ultimul an, după debutul pandemiei. Întrebarea este: Dacă statele bogate trec prin acest proces regresiv înfiorător, ce se întâmplă în țările trăitoare cu adevărat în lumea a treia? Vor arde ele lent, până la „cenușeizare”?
România, încotro?
Un sondaj de opinie recent arăta că în majoritate covârșitoare populația României are convingerea că țara merge pe un drum greșit. Întrebați cum prognozează viitorul României în termini meteorologici, 76% dintre cei întrebați au răspuns ”Nori, ploaie și frig”[4].
Nu ar trebui să ne mire. Semnele unui asemenea derapaj erau evidente. Repetatele încălcări ale Constituției încă de pe vremea tristă a președintelui Băsescu, voluntarismul și mitomania politicienilor, lipsa demnității, slugărnicia față de străinătate precum și lipsa totală de respect pentru cetățean din partea guvernanților, sunt dalele cu care se pavează drumul nostru spre viitor. Iar avalanșa de idioțenii și stupizenii din timpul acestei pandemii reprezintă ovăzul din traista pusă în fața cailor costelivi care trag la căruța pe cale de destrămare cu numele România. Noua destinație? Aceea indicată țării zilele trecute de prim-ministrul guvernului român: Vaccinarea în masă!
După zile de discuții furtunoase în coaliție privitoare la evitarea căderii guvernului, la continuarea guvernării și la obiectivele sale viitoare, prim-ministrul Cîțu a avut o singură și scurtă declarație: „Sunt foarte bucuros că ne asumăm, această coaliție, ca obiectiv principal campania de vaccinare. Este important să avem o campanie de vaccinare de success. Sunt convins că vom avea o campanie de vaccinare de success”[5].
De sărbătoarea Floriilor, același prim-ministru al României îi îndeamnă pe români să spere: „Știu că aveți nevoie de speranță, după un an de pandemie. Dar speranța noastră, a tuturor, trebuie să fie vaccinarea. Pe asta ne bazăm! Nu avem altă soluție”[6].
Observați? Nu interesează redresarea economică, nu interesează nivelul de trai cel mai scăzut din Uniunea Europeană, nu interesează infrastructura care se prăbușește, nu interesează nici măcar situația periculoasă de la granițele țării. Guvernul României, orb, și-a pierdut țara. Guvernul României, precum un angajat fidel marilor companii farmaceutice, are un singur scop: Vaccinarea. „Nu avem altă soluție!”, spune șeful guvernului. De ce oare? „În fapt, România a ajuns sub un autoritarism neosecuristic (ceea ce juriștii americani au numit „președinție africană”) și prostocratic – un autoritarism ridicol, dar mai ales dăunător. Aceasta este cauza principală a situației de acum a țării” (Andrei Marga, Meritocrație, mediocrație, prostocrație).
Autor: Teo Palade
sursa: art-emis.ro
Ce fericiti sunt cei din guvern ,usrplus si pnl. Ei se pot vaccina de doua,trei ori pe luna, cum vor muschii lor. Bravo lor ,sunt patrioti.