Bunul-roman e un aiurit, e cel care isi iubeste tara mai mult ca pe orice si ar vrea s-o vada intinsa peste toate celelalte, mai valabila ca ele. Nu despre el vom face vorbire acum.
Romanul-bun e un specimen care merita o alta atentie. El sade langa mine la spectacol, nu intelege mai nimic, caci intamplator nu e nimic de inteles din acel act detestabil, dar se da maret, se face ca pricepe si apreciaza acea monstruoasa tampenie, plecand de la gandul: “au muncit, saracii, si-au dat osteneala, au si ei probleme, au si ei o mama”. El stie ca e la un teatru important, ca a platit un bilet scump. El criterii nu mai are demult, judecata lui s-a tocit, inghite orice, aplauda orice, caci asa e cuviincios sa te porti.
Romanul-bun pune mana pe o carte de poezii naucitoare, din care nu se poate, cu nicio bunavointa, pricepe altceva decat ca poetul, pe jumatate diliu si cu totul incult, bate campii, iese din toate conventiile si o ia drept prin papuris. Omul meu, blegit si el de incultura, derutat de niste harpii la fel de tembele pe cat de sclifosite, se excita ca e ceva acolo, interesant, nou, spargator de inertie, un suflet care isi striga amarul, sarmanul de el, si care a muncit, are si el probleme, are si el o mama. E romanul-tampit-de-bun, care nu intelege nimic din nimic, dar oficiaza si el “cultura moderna”.
Romanul-bun afla, bunaoara, ca la CEDO familia X a castigat procesul si ca se va lasa cu mari despagubiri din partea Statului care a abuzat si a incurcat toate chitibuseriile administrative. Afland ca “s-a facut dreptate” unor oameni care si-au dat atata osteneala si au si ei probleme, si au si ei o mama, copii etc., romanul-bun se bucura, fara sa realizeze ca de fapt el va plati acele amenzi majore, uriase, de care nu e cu nimic vinovat, iar tembelii care au dus situatia aici vor iesi surazatori si falfaietori. El, romanul-bun si pe trei sferturi candriu, si complet mut, va repara tot ce strica Statul prin agentii sai nechemati sau perfizi.
Mai grozav e romanul-bun cand vede pe cineva poprit sau in curs de poprire, chiar inainte de a sti ce a facut acela. Ii poarta de grija, il compatimeste, il apara, se gandeste ca ticalosul, hotul, criminalul are si el greutati, probleme, are si el o mama, copilasi, mate, un mediu, drepturi ale omului, oricat ar fi incurcat, manglit si dat la cap. “Oh, auzi ce-i face!”, zice romanul-bun, neintelegand ca in cele din urma victima e chiar el, ca perturbatia il atinge, nelasandu-l sa stea intr-o societate asezata pe principii. El, romanul-bun, de principii se sinchiseste mai putin, el e atras de cumetrie si alisveris sufletisto-amiabilo-democratic. De aceea, daca un tigan borfas si cu ceata lui data in urmarire ori macar in supraveghere il pofteste la nunta ori la botez, omul nostru, oricat ar fi de ministru sau prim-ministru se duce (ba il si gazduieste la Palatul Poporului) si se ia la geamparale cu cutitarii, zambind democratic, de bun si tembel ce e, facand aliante si mezaliante cu toate loazele imputite penal, intr-o totala desconsiderare a rangului sau si a demnitatii natiei.
Ori daca ungurul ii pune cine stie unde o placuta bilingva amintitoare de fostul sau regat, ori se obrazniceste cu ceremonii provocatoare, in loc sa-l intrebe daca pe vremea cand erau ei ferchesii ferchesilor in Ardeal s-a pomenit, macar in gand, despre asemenea placute, si sa-i faca si un zbenghi (cum ar fi facut bunul-roman) de neuitat pe mutra, romanul-bun face un ha-ha! de vita amnezica, usor iertatoare si trece voios mai departe.
Unde? Se va vedea, natantocule! Cand n-om mai fi!
Paul Everac
sursa: cronicaromana.ro
Adauga comentariu