Nu s-ar putea spune ca, de asta data, daca ceea ce se anunta sau, mai degraba, ni se pregateste se va petrece, si nu vad de ce nu s-ar petrece, n-am fost avertizati. Numarul profetilor apropiatelor catastrofe s-a înmultit, argumentele lor au devenit mai clare si mai articulate încât cu greu mai pot fi puse la îndoiala chiar si de catre cei mai sceptici: capitalismul asa cum îl cunoastem si-l suportam vrem, nu vrem, capitalismul ajuns la stadiul de degenerare avansata îsi traieste ultimele zile. Nu va fi sfârsitul lumii, cum n-a fost (cel putin pentru unii) sfârsitul lumii nici disparitia socialismului, va fi doar o prabusire brutala, nemiloasa, haotica într-un necunoscut în care ceea ce se mai numeste azi democratie nu va mai fi decât o amintire duioasa. Una dintre cele mai sumbre predictii evoca revolte sociale de amploare, pazirea bancilor de catre armata, disparitia Uniunii Europene si o dominatie a continentului de catre Germania, Franta si Rusia cu sferele de influenta traditionale.
Noaptea în care Europa si euro ar fi fost salvate cu pretul real al transformarii Greciei într-o colonie administrata de functionari germani nu reprezinta altceva decât convulsia devastatoare a unui sistem economic si politic muribund ai carui comedianti vremelnici (Obama, Sarkozy, Merkel si compania), marionete ale oligarhiei financiare, interpreteaza pentru galeria mondiala cavaleri neprihaniti galopând vitejeste pentru binele umanitatii. O goana impetuoasa dupa miracole menite sa tina în viata ceea ce mâine, în curând, va fi un cadavru îmbalsamat dupa regulile artei pentru a-i multumi pe nostalgicii de pretutindeni si de nevindecat; îngropat fara pregatiri, dezgropat la rastimpuri si iar îngropat si iar dezgropat si iar îngropat, cadavrul socialismului pute cumplit unora si trezeste anxietati abisale acelorasi ca înca mai exista nostalgici. Cruciada marionetelor calca în picioare si bombardeaza tot ce-i iese în cale: suveranitati nationale, culturi, teritorii, populatii. O perdea opaca ascunde, acopera încetul cu încetul consecintele dramatice ale crizei si ravagiile razboaielor din Irak, Afganistan si Libia. Daca asa-numita „primavara araba“, altminteri rezumata la Tunisia si Egipt (Libia a fost o alta poveste, una din povestile cu un trib înarmat, cu miros de petrol si ranchiuna neocoloniala) a stârnit entuziasm în toate cancelariile occidentale, a tinut saptamâni în sir prima pagina a ziarelor si a deschis jurnalele televiziunilor, „indignatii“ din Occident sunt în cel mai bun caz tratati de idealisti si în cel mai rau, care predomina, de marginali, de profitori fara minte ai dreptului de a contesta, nedemni de a fi luati în serios si aratati la televiziune pentru a convinge ca exista. Un optimism de parada, un îndemn insistent la încredere în perenitatea capitalismului este pompat cu acelasi zel cu care altadata era pompata eternitatea socialismului. Se stie cât a durat aceasta eternitate, nu pierdem nimic daca ne vom obisnui cât mai repede cu gândul ca se va întâmpla la fel si cu cealalta.
Experienta capitalismului salbatec, a neoliberalismului în manifestarea sa extrema încercata pe cobai docili cum a fost si este România si, în buna masura, chestiune de culturi si istorii specifice, în celelalte foste tari socialiste, a dat rezultatele asteptate: distrugerea tesutului social, diminuarea rolului statului, privatizari mafiote, jaf institutionalizat, alterarea identitatii nationale, îndatorari pentru consum compulsiv, proliferarea structurilor represive. Din aceasta perspectiva terifianta care se anunta sau, mai degraba, i se pregateste lumii întregi, România reprezinta neîndoielnic viitorul.
Din aceeasi perspectiva, numeroasele declaratii solemne ale mandatarului suprem metamorfozat în comis voiajor aterizat si reaterizat pe plaiurile natale cu marfurile expirate ale Europei în deruta încaputa pe mâna Germaniei si a Frantei despre starea de azi si de mâine a tarii, a continentului si a planetei, despre încrederea sa de nezdruncinat în capacitatea capitalismului de a-si regasi vitalitatea si virtutile fascinante, pot stârni, la alegere, râsul, plânsul sau disperarea. Mai curând, tinând seama de realitatile tarii, disperarea.
A fost probabil o greseala admiterea Greciei în clubul monedei unice, poate chiar si în Comunitatea europeana, dar numai din perspectiva ratiunilor politice, economice si strategice de azi. Curând se va descoperi ca s-a facut o greseala si cu Italia, cu Spania, cu Portugalia, fara a mai vorbi de Bulgaria si de România, oile negre ale Europei la care, sa fi vrut sa nu adere, ar fi fost siliti sa adere. Pusi cu spatele la zid de Europa, de Fondul Monetar International si de Banca Centrala Europeana, creditori asigurati ca-si vor recupera împrumuturile astronomice nesabuite, deputatii greci, în marea lor majoritate socialisti, au votat sub protectia politiei patru, cinci planuri de austeritate, practic falimentarea si colonizarea tarii. De atunci, ca si ministrii guvernului Papandreu, nu mai îndraznesc sa iasa nepaziti în strada, atâta repulsie a grecilor s-a adunat împotriva lor; se poate spune orice despre greci, si se spune pe toate tonurile, de la îngaduinta din vârful buzelor pentru refuzul istoric de a fi dijmuiti, la dispretul galagios pentru folclorica lor lene, dar nu ca si-au pierdut gustul si datoria revoltei. Guvernantii nostri actuali, care au desavârsit falimentarea si colonizarea României începuta în urma cu douazeci si unu de ani, se mai lafaie la televizor si în ziare, se mai cred protejati, invulnerabili si haraziti unui nou mandat. Din perspectiva catastrofelor anuntate sau, mai degraba, care ni se pregatesc, au dreptul la aceasta iluzie.
sursa: revistacultura.ro
Adauga comentariu